MIRCEA PORA

             VIZITĂ…

-De când aţi plecat, dle Senator, multe s-au schimbat aici. N-aş vrea să vă obosesc, să vi le înşir, le vom vedea pe rând, pas cu pas.
-Am şi observat, la gară, ce minune, o reproducere deasupra biroului de mişcare a pânzei „Iisus plimbându-se prin Bruxelles”. Ce contrast puternic face cu macazele liniilor, cu plopii înalţi ca nişte biserici, dând atâta maiestuozitate acestul mic peron de gară. Şi Mântuitorul, uitându-se deasupra caselor cu blândeţea lui nesfârşită...Mi-a făcut o bună impresie şi impiegatul, care m-a salutat spunându-mi mie, direct...”Cu respect, domnule Senator”...Părea mai degrabă un om de litere decât un feroviar.
- Ar fi multe de văzut dar văd că şchiopătaţi puţin cu piciorul drept...
-Nu vă speriaţi, ce nu putem vedea o să-mi prezentaţi dumneavoastră cu vorbele...Poate mai aveţi şi albume, o să cuprindem cumva noutăţile de acum. Dar, să ştiţi, eu simt o chemare pentru ce nu s-a schimbat deloc de la data plecării mele de aici.
-Poate să mai fie şi aşa ceva, sunt sigur chiar că este, dar mai întâi să vedem, să vă vorbesc de „schimbări”...
-Cum să nu, pentru „vorbiri”, ne putem aşeza chiar acum, aici, pe marginea acestui şanţ.
-V-aţi gândit bine, e iarbă, răcoare, cu ce să începem?
-Dle dragă, în spatele gării era o moară, plin de căruţe totdeauna, saci, făină, o senzaţie, totuşi, neplăcută, de ceva cenuşiu, apăsător.
- Ştiu despre ce vorbiţi, dl. Pojjgay, dar s-a terminat cu ea. Au pus dinamită, a fost o explozie grandioasă, dată ca subiect de admitere la Filologie, şi-n locul ei au construit o filarmonică, cu o scenă, o sală cu sonoritate excepţională. Dar acum, în zilele astea, când tocmai aţi venit dumneavoastră, nu sunt concerte, în rest, „merge muzica

exact ca măcinatul la fosta moară”. Fără încetare. Cu dirijori, unul şi unul.
- Deci, satul, dacă bine înţeleg, are filarmonica lui...pe vremuri avea doar o fanfară...
-Asta a fost, erau bunicii şi chiar străbunicii...acum ,nepoţii, strănepoţii, sunt instrumentişti de mare clasă. Vi i-aş fi prezentat, dar sunt cu toţii plecaţi pentru concerte la Bufallo, Denver, New-Orleans...
-Uită-te, puţin, de aici din şanţul unde stăm, cum cad frunzele, cum le duce vântul...Parcă cuiva i-ar părea rău de ceva...
-E încă multă poezie în tot ce-a rămas, dincolo de „noutăţi”...
-Ce să te mai întreb, uite am găsit, chiar de această alee, pe care în urmă cu 80 de ani, toată familia noastră a fost culeasă de nişte securişti. Aici, aproape de noi, sunt duzii pe care-i ştiam şi eu, dar mai încolo, în dreptul cimitirului, pare să fie altceva...
-Chiar şi este, cum aţi spus „altceva”...Vechii duzi cu coroanele ca nişte clopote, pline de vrăbii, sub care se îmbătau gâştele cu dude, au fost înlocuiţi cu palmieri, brazi argintii, tisa, diverşi arbori decorativi, aduşi cu corăbiile de pe meridiane îndepărtate. Şi, între ei, strălucind atât de straniu în nopţile cu lună, sunt busturi ale vechilor istorii...Cicero, Caesar, Socrates, Platon, Confuciu, dar şi din trecutul nostru, vornici, pârcălabi, oşteni legendari...Şi, totuşi, asta ca o paranteză, ce trist cad frunzele din chiar copacii nou plantaţi...
-Nici nu ştiu, ce să vă mai întreb...o iau la întâmplare...rugile, rugile se mai ţin?...sau au devenit şi ele un fum...
-Se ţin, dar într-un fel aparte...Când eraţi dumneavoastră copil, „cinerii”, însoţiţi uneori şi de bătrâni, se strângeau la, de acum arhaicul Cămin Cultural ,sau în faţa „birtului” şi cu muzica după ei dansau câteva ore.Uneori în praf, alteori, pe pământul înmuiat de ploaie. Din zece melodii, opt erau populare, două „modearne”, „Ciocolata”, „Macarale”, „Marinică, Marinică” .Acum lucrurile stau altfel. Primăria a făcut un contract cu statul Japonez, compania „Ogimura”, Osaka, comandând acolo 30 de roboţi tineri, tinere în costum naţional românesc. De altfel, şi seamănă cu foştii dansatori de odinioară. Mulţi dintre aceia nici nu mai trăiesc şi totuşi, când îi vezi dansând zici că sunt vii, că sunt chiar ei. Muzica e la fel cu „tradiţionale şi „modearne”, muzicanţii aceiaşi, Giocu, Boza bătrânul, Micu, doar că şi ei sunt roboţi. Dar nu vine nimeni să-i vadă, să-i aplaude. Bătrânii care mai sunt, după cum se vede au pierdut ritmul cu modernitatea. Dansează aşa, câteva ore, şi pe timp bun şi pe ploaie. Odată chiar s-a dezlănţuit o furtună şi ei jucau, jucau, cum să vă spun, imperturbabili...
-Şi ce-ar mai fi nou în satul în care eu am învăţat să scriu şi să citesc?
-Vă spun numai câteva, la repezeală...Dispensarul în care aţi locuit, a devenit spital digitalizat, cu şapte niveluri, cardiologie, chirurgie, tratament anti-depresiv, etc, în capul satului sunt terenuri de golf, baschet, iarna, patinoar, bineânţeles, lângă biserică, sunt două hoteluri pentru ............

mai mult....