MIRCEA PORA

                             
                          APROAPE SINGURI
      
          
     Iarnă şi multă singurătate în oraş. Vor fi casele, blocurile cât cuprinzi cu ochii pline de oameni, dar eu nu-i simt. Trec unii, mă mai salută, mă ajută să urc, să cobor din tramvai, dar starea de singurătate persistă. Au fost şi situaţii şi nu una singură, când diverşi necunoscuţi, apăruţi de te miri unde, mi-au spus, cu „precizări” , că mi-au fost elevi. „Aveaţi, domn profesor, un trenci maro, nu grozav, iar când ploua, toamna, veneaţi cu el”...Ziceam, de regulă, „da, da, aşa era,” dar nu-mi aminteam nimic. Cei mai mulţi dintre ei aveau chipurile opărite de vârstă. Dacă ei arătau aşa, elevii mei cum ar veni, atunci, cum trebuie să arăt eu, profesorul lor?...Adevărul e că nu m-am mai privit într-o oglindă de mult. “Ghici, ghici, oglinjoara mea”…pe naiba, ce să “ghici?”...Altă dată jonglam cu ele, dar acum, ce zic, de un număr bun de ani m-am oprit. Ştiu cine sunt, asta nu pot spune, dar nu şi cum atăt. Aici mă bazez pe Suzana, care de cinci ani, asta o ştiu sigur, îmi poartă de grijă. Dacă e vorba de dat barba jos, Suzana o face, dacă creşte părul, dulău, Suzana cu un foarfece îl scurtează, dacă e murdară, pătată cămaşa, Suzana o schimbă. „Bib, bătrân”, îmi spune, „nu mai poţi circula aşa”. Pe când eram foarte tânăr şi arătos, se spunea despre un idiot de conducător , nici nu ştia bine vorbi, că e „în toate”. Aşa e Suzana acum pentru mine, e „în toate”. Fără ea, „m-aş duce dracului”, asta e formula...Şi, mai adaug la portretul ei, nu e nici pretenţioasă, mă lasă să fac tot ce-mi place. Spre exemplu, îmi place să mă cred scriitor. Drept urmare nu mă împiedică să mâzgâlesc caiete, dar mă roagă un singur lucru, să nu-i citesc ce scriu. Şi altele, la fel, căci mai sunt...Mă chinuie, dar nu de azi, de ieri, un lucru care m-ar face de râs dacă l-aş mai spune şi altora. Nu-mi amintesc ceva şi pace. De unde şi când a venit Suzana la mine? Eu îmi mai aduc aminte, dar şi asta e de râs povestită altora, că am mai fost căsătorit , o dată sau de două ori. Dar n-a mai rămas în minte aproape nimic despre soţiile acestea. Nici cum le-a chemat nu mai ştiu, nici cum arătau. Ştiu précis că n-am avut copii cu ele, dar altceva, nimic. M-au îngrijit când am fost bolnav, mi-au cumpărat chiar ele, cu mâna lor, cele necesare, un pantof, o cravată, un veston, le plăceau petrecerile sau stăteau îmbufnate într-un colţ, nevorbind cu

nimeni, se culcau devreme, mâncau fasole bătută cu ciolan sau nu, vorbeau în somn?...Una peste alta, nu mai ţin minte din viaţa mea aproape nimic…Dar acum când realmente mă bâlbâi pe străzile astea, „un pas înainte, doi paşi, înapoi”, după vorba nu mai ştiu cui, mi-a venit o idee, ştiu ce am de făcut. Mă descurc eu cumva şi ajung la restaurantul acela, mic, mic, el dar are un chichiţ, al cărui nume începe cu „Lebăda”...că e neagră, că e albă, că pluteşte, că doarme, asta nu mă mai interesează. Lângă o biserică, mă uit şi eu după turnuri, imposibil să n-o găsesc...Şi, mai departe vom vedea...Acel mic restaurant exista chiar lângă o biserică şi era unic în felul său. Ştiu asta precis. Patronul, gospodărind prost banii, plătind generos amante, bătându-şi mereu soţia, o oarecare Sofia, ajunsese în plin faliment financiar, mai exact în conflict deschis cu fiscul. După ce-a încasat vreo câteva amenzi, neplătite şi acelea, într-o bună dimineaţa, la clasica oră de cafea, au năvălit în local vreo zece indivizi şi i-au ridicat de acolo aproape tot. Cum l-ai lăsa total fără păr, pe un lăţos. Au zburat în camioanele pregătite în faţa intrării pentru oaspeţi, mese, scaune, fotolii, covoare, unele aduse cu sacrificii din Turcia pentru „momentele orientale”, podiumul pentru orchestră, perdelele lungi de la ferestre, lampadarele, rămânând în final o sală goală ca un şopron, de tavanul căreia atârna o mică lebădă de ghips. Zidurile lăsându-i-le încă în proprietate, patronul nu s-a demoralizat. Alungându-şi amantele şi reapropiindu-se de soţie, deci în cuplu, au refăcut localul, adică l-au „modernizat”, după formulele care circulau mai nou prin lume. Mai exact au pus pe jos pături, scoarţe, rogojini, la tarife diferite, puţină căldură era, lebăda atârna din tavan pentru un dram de atmosferă, şi astfel, contra unei jumătăţi de leu puteai bea un fel de cafea, pentru un leu, un pahar dintr-un anume fel de vin...Iarna, „Lebăda”, numele îi rămăsese, se închidea ceva mai devreme căci ataca întunericul. Nunţi, onomastici, felurite petreceri în atari condiţii nu se mai ţineau. Într-un astfel de „restaurant” intrase şi profesorul Bibu sau „Bib bătrân” cum îl mai alinta Suzana. Lângă el pe scoarţă, un domn şi mai bătrân, lucrul acesta observându-se după chipu-i realmente opărit de ani. Fiindu-i probabil frig, ţinea pe umeri în chip de palton, un pled găurit în dreptul braţelor, legat pe mijloc cu o sfoară. Dialogul dintre cei doi se închegă imediat...

- Vezi, uită-te la mine. Am palton „modernizat”. Acum o lună doi indivizi, care mi-au spus că sunt nepoţii unui fost student de-al meu, au intrat peste mine, politicoşi, nu pot spune, din „tataie” nu m-au scos, mi-au luat din dulap paltonul şi m-au învelit cu pătura asta. „Trebuie să fiţi în rând cu lumea, acum nu se mai poartă ce aveţi dumneavoastră”. Mi-au dat asta , au luat paltonul cu guler de blană,biber după cum ţi-am zis, şi au plecat. Ce spui, Bibule sau „Bib bătrân” că numai aşa te poate chema, ce spui? Să ştii că şi pe mine mă cheamă tot Bibu, poţi să-mi zici şi „Bib bătrân”, nu mă supăr. Oricum, bucuros de cunoştiinţă...

- Oh, domnule Bibu, „Bib bătrân”, prietene, dar v-au „modernizat rău de tot. Şi chiar acuma, iarna..............

mai mult........