MIRCEA PORA

                             
                                  ARTIȘTI?

Eram noi așa ceva, ni s-ar fi potrivit calificativul?...Hai, să fim serioși cu asta...Dar am fi vrut, puțin chiar am crezut că suntem așa ceva...Tata, cel mai tăcut, cel mai puțin zgomotos dintre noi a avut talent muzical, calitatea sunetului îi era congeneră, îl însoțea mereu, dar ce a făcut cu acest rar cadou? L-a purtat cu sine pe unde a fost, a devenit o sperietoare pentru interpreții ocazionali, iar în cel privea, solemn, fără ezitare, sub diverse porunci și l-a îngropat, repet, pe el, pe talent. Undeva, în sufletul lui destul de greu de pătruns, rămăsese un regret pentru asta, dar mai era timp să-l cultive, să-i de-a amploare?A venit războiul, campania din Rusia prin frig și noroaie și de ce nu și primejdii, apoi căsătoria, familia, circumscripția medicală cu boli, bătăi în geam la miezul nopții, ședințe, inspecții, iarăși boli, bolnavi...O fi fost Gigli extraordinar și Grozăvescu și alți soliști, dar ei erau tot mai departe, se auzeau tot mai vag, niște amintiri, focuri care se stingeau. Ceilalți, ai casei, ar fi vrut să fie, nu mai repet ce, dar nu aveau calitățile necesare, în loc să aibă o găleată plină, țineau în mână un pahar și acela pe jumătate gol. În viața noastră de sat ne mai și plictiseam și atunci,pe coridor, la dispensar, neauziți de nimeni, cântam. Seara, când toate se linișteau. Tata cu ghitara, cu profunzimi discrete de bas în voce, acompania. Eram doar noi, ai casei, în infernul comunist de afară. Ce cântam, era o întrebare...Ne năpusteam asupra romanțelor căci pe acelea le mai știam. Fiecare sigur pe vocea lui, pe prezența de felicitat în cor. În fapt,nu ne auzea nimeni, doar strada pustie și grădina. Tușa Leli, cu viața ei trăită pe jumate, perfect asimilată de familie, înainte de-a începe să de-a drumul vreunui sunet își croia o fizionomie de artist. Parcă își aduna trăsăturile într-un cadru mai restrâns pregătindu-se astfel pentru înfruntarea publicului. Vocea era de coridorul dispensarului fără nimic deosebit. Mama se angaja ceva mai greu în recital, cu o voce mai bună, mai limpede. Nu urca prea mult nici ea. Eu cântam gros, voce în schimbare, nesemnificativ. În fond era un cor al plictiselii și al vieții duse la sat. Dar era și ceva frumos, nevinovat în acele mici aranjamente. Formația muzicală dobândea putere când la glasurile deja menționate se adăuga și vocea lui Lia. Era o soprană ceva mai bună care putea ataca și note mai înalte. Aceste mici reuniuni țineau locul unor concedii prin țară sau străinătate. Dar poate mai erau și expresia unor timide impulsuri de-a mai fi și altceva decât o banală casnică. Poate această mică beție să fi durat câteva minute. Dar, totuși, nimeni dintre noi nu se îmbăta cu apă rece. Nu eram artiști ci doar oameni sensibili cu o anume vibrație. Limitată și aceea...
 

                          CEI MARI, cei mici

 ...Războiul se terminase și noi ne-am trezit sub ruși. Erau zonele de influență ale celor Trei Mari. Ce făceau, însă, cei mici, în acele timpuri? Răspunsul e, de toate. Nu știu de ce mi se părea, aveam în jur de patru ani, că în jur e mult întuneric, că e aproape tot timpul noapte?Și că e lipsă de vegetație, că totul e pustiu. Chiar în dreptul ferestrei noastre, în afară bun înțeles, era o baltă mare. Toamna târziu mă uitam la picăturile de ploaie care o făceau și mai mare. Apoi venea înghețul cu datul pe gheață. Eu, tot în spatele ferestrei, să nu răcesc. Și, copiii, prost îmbrăcați, mai ales pantofii, se dădeau pe pârtie. Ceasuri întregi alunecau și parcă și eu odată cu ei. Nu venea nimeni în acele zile la noi. Zile onomastici moarte, ale numelui, la fel. Lumea se odihnea după război sau se temea să facă vizite. Nu era nimeni expansiv, aproape toți cu capul între umeri. Atunci, repet, aveam în jur de patru ani, l-am văzut pentru prima oară pe șeful de post. În uniformă albastră, cu chipiu, cizme, mergea pe mijlocul drumului. Se uita ca un stăpân la toată lumea. Primise ceva drepturi și le exercita așa cum știa el. Apoi, iarăși la geam să privesc peisajul. Balta, înghețată sau nu, primăvara, vara, ceva mic,verzui, inofensiv. Dincolo de ea era drumul mare pietruit, nu încă asfaltat. Mașini rare, cel mult zece într-o zi. Rare și zgomotoase, căci aveau motoare rele. Șoferii ca și mașinile. Făcuți la repezeală, plini de câlți și ulei. Sub nivelul lor erau tractoriștii. Aceștia erau mai mult plini de noroi. O primejdie pentru circulație, noroc că aceasta era cum era. La orașe începuse un fel de industrie. Cu scule, haine de lucru, întreceri, gazetă de perete. Și responsabili, cu ședințele, cu Partidul. Se spunea în adresare,Tovarășe, nu domnule. O dată cu toare acestea au apărut și navetiștii. O grupare zgomotoasă mutată din câmp în fața strungului. Plecau dimineața cu un tren și reveneau spre seară, cu altul. Le trăiam, le vedeam pe toate astea, nu mi le explicam încă. Vroiam întotdeauna să mi se aducă ceva. Mama, de la Timișoara,îmi aducea ce se găsea, bomboane tari și cornuri. Tata, de pe la Lugoj, de la ședințele lui, apărea și el cu ceva. Numai de la cooperativa din Topolovăț nu se putea lua aproape nimic. Totul era împachetat în hârtie de ziar, bomboanele, biscuiții, halvaua. Venea seara și odată cu ea liniștea. Prin grădini,prin curți, se auzeau câinii lătrând. Trecea un tren rapid către ora unsprezece. Spre București, spre Timișoara, nu comenta nimeni. După stingere se mai auzea și câte o mașină. Putea fi a Securității. Cei mari știau asta. A doua zi priveam iarăși balta, drumul mare și era să uit, covăcia lui Culcu. Cu caii ei, cu fumul ei gros. Eram apoi chemat la masă, cu Vigantolul, pofta de mâncare, cu uleiul de pește. Și din timp în timp, frizerița, care c-o mașină veche mă ciupea și mă tundea invariabil, breton. Mai erau apoi pe lista de vizitatori Ethel neni, care-mi plutește confuz în memorie, vânzătoare sau croitoreasă cârpelnică, Harișnea Budgi, cate goric vânzătoare de ciorapi, chiloți, izmene, poate și cămăși, pe urmă Ana Curticeana, soția harnică a lui Costa, în bucătăria căreia îl urmăream milimetric pe Nică sorbindu-și Zama dă Crumpi, așa cum mama n-o făcea. La urmă venea Trăian, servitor din creștet până-n tălpi, cam de nivelul lui Nică și care avea o singură mare bucurie, să-l miaune din locuri ascunse pe Imre Bacsi, poreclit de sat Moș-Miau sau Mârtanul. Trăian îi spunea la o pumă dă răchie mamei mele...Doamnă, Europa Liberă ar fi trebuit să audă...Dacă Mârtanul venea să zicem de la moară înspre sat, ...............

mai mult........