MIRCEA PORA

                             
                         PIERDUŢI în CEAŢĂ


     Ceaţa aceasta vine ea de undeva, are o culoare uşor cenuşie, la început pătrunde printre lucruri, le desfigurează şi finalmente le face să dispară, acoperindu-le. Cei aflaţi sub straturile ei se zbat să rămână la suprafaţă, unii o mai fac un timp dar până la urmă tot cad, într-un fel de adânc, fără scăpare. Vorbim acum de un ocean netrecut pe hărţi, care în cele din urmă ne înghite pe toţi. E uitarea, contra căreia nu e nimic de făcut. Parţială sau totală. N-am auzit încă pe cineva, normal la cap, care să strige...”Am învins uitarea”...Oricât ai fi de strălucit la minte, timpul, principalul aliat al uitării, te ia în primire imediat ce nu mai exişti. Te sluţeşte, te împuţinează, te schimbă cu vorbe, umezeală, pământ. Cu fiecare oră care trece în memoria „vie” se mai stinge o lumină. Unele mai ard încă, se încăpăţânează să reziste, dar se vor stinge treptat şi ele. Înainte de-a mă duce pe lunga, infinita cărare unde totul este stins, aş vrea să „recuperez” din tremurul ceţii câteva figuri. N-au compus simfonii, n-au scris romane care să biruie timpul, n-au combinat culori pentru a naşte tablouri, n-au privit prin lentilele microscopului, alte, tulburătoare, lumi, n-au lansat teorii care să zguduie lumea. Stau toate,toţi, în acel spaţiu incert pentru mine când războiul se terminase şi lucrurile căutau să se reaşeze cumva. Valurile mari ce fuseseră schimba-seră multe. Să-i smulgem uitării măcar şi pentru câte-va clipe dacă vom putea...Pe marginea podului stă Femmy şi apa tulbure, de culoarea cafelei, curge pe sub ea. Asta mi se pare mie, am vedenii, căci Femmy, cel puţin aşa îmi amintesc locuia la Şuştra. Mă uitam de jos în sus la ea, căci eu eram mic iar ea, înaltă. Avea ceva de fantomă care se prelinge pe lângă ziduri. De câte ori am văzut-o, era îmbrăcată în negru, într-una din mâini ţinea întotdeauna ceva, probabil o poşetă. Negrul acesta proba un doliu, era dovada unei mari amără-ciuni sufleteşti? N-am de unde să ştiu, era acesta un vârtej mult prea mare pentru mine. Cred că fusese pe undeva, cândva, o învăţătoare. Împrumuta cărţi de la noi din categoria romane. Stătea în Şustra pustie şi citea. Nu-i ştiu casa, nu-i ştiu mobila, nu i-am cunoscut obiceiurile. Şi la un moment-dat Femmy n-a mai venit pe la noi. Mă gândesc că treptat a învă-luit-o ceaţa şi-a dus-o departe cu ea. Apoi uitarea şi-a întins aripile-i negre asupra ei. Şi tot cam prin timpurile acelea, mişcându-se în stânga şi în dreapta apare Şuc...Nu mai ştiu dece dar parcă se invea, zâmbind mereu, din spatele unui zid. 

Nu era de prin părţile locului, îl zvârliseră aici războiul şi mizeria „de după”...Venea pe la noi mai mult iarna, pătrundea maximum în bucătărie, haine groase, o căciulă neagră pe cap. Era mare, ziceai că e un miel. Să fi fost, contra cost, şi ceva mâncare, folosit la munci mai grele, ca trasul la firez, spartul şi aranjarea lemnelor, să fi urcat, coborât, diverse obiecte din pod? Un pahar de ţuică mai golea, poate mai primea şi lucruri, după care pleca pentru perioade mai lungi. L-a luat în cele din urmă „ceaţa” şi pe Şuc, instalându-l, ca pe un baron, pe culmile înalte ale uitării. La fel s-au petrecut lucrurile şi cu familia Turturea. Vântoasele războiului îi aduseseră dintr-un fund de Oltenie prin Bant, reprezentau „lumea cea nouă”. Locuiau la „Boboloşi”, o familie cu care era bine să nu ai de-a face. Copii încă mici erau pe atunci inofensivi. Ştiu că Turturea slab, şi Turturica şi mai slabă, ac curat, se certau de mama focului. Ea ieşea în plină stradă şi de acolo profera ameninţări. Vreo gelozie, vreo nemulţumire a ei ca şi cucoană „de tip nou”? Vorbeau cu “Tovarăşe”, dregeau lucrurile pe la primărie care se numea deja „Consiliu Popular”. El purta un costum bej, asta-mi amintesc, ea avea nişte fuse de picioare cu care parcă înţepa pământul. Era însă altfel decât Femmy, cu multe trepte mai jos. La un moment-dat, cum era pe atunci, vorba mătuşii mele „În plin avânt, în goană nebună”, a venit ceaţa şi i-a luat. Nu ne-au mai fost aduşi înapoi niciodată. Strigând catalogul acelor timpuri răspunde „prezentă” şi „Pasărea Furtunii”. Fusese o carte, un film cu titlul acesta. De ce în sat i s-a spus aşa şi nu altfel?...Deşi deja bătrână, scârţâind din încheieturi, vroia să facă impresie de vedetă. Provenea dinspre Oltenia, Turnu-Severin, Craiova, oricum din zona de est. Era ca alură peste Turturica dar mult sub nebunia calmă, nu lipsită de o anume nobleţe, a lui Femmy. Purta un păr negru, ultravospit, vâlvoi, care parcă-i aprindea capul, ochelari de soare, o noutatae, rochii scurte. „Vă arăt eu vouă, părea a spune femeilor locului care umblau în poale”...Dorea să arate până la o limită oricum ridicată, nişte picioare din care nu mai rămăsese nimic. Mergea şi la baie alegându-şi locuri de unde putea fi privită, dar expunea la soare un trup deja obosit. Poftă de bărbaţi posibil să mai fi avut „Pasărea Furtunii” dar marea problemă era cea cu găsitul. Şi pe „pasăre” cu o mână nemiloasă a luat-o ceaţa, cu tot cu rujurile stridente şi părul vâlvoi...Dar „Oarba” nu merită şi ea câteva rânduri?...Activistă de Partid din primele eşaloane, totul prin voluntariat, cu sarcini „concrete” în „bătălia” începută contra burgheziei, imediat după război, venise în Topolovăţ tot dintr-o Oltenie sau Moldovă. Faţă lată, rujuri stridente, straturi de pudră pe obraji, cu scrisul şi cititul „aşa şi aşa.”. Avea însă în memorie câteva nume şi de astea trebuia „operativ” să se ocupe. Costa Curticeanu unul dintre aceste nume, chiabur care trebuia lichidat, a înţeles repede că „Oarba”la origine fusese săracă şi i-a tocit „avântul revoluţionar” cu câteva prânzuri bine făcute cuprinzând supe, sarme, fripturi, plăcinte şi chiar „mici recitale de flaut”, capacul punându-l la toate astea câteva plimbări cu trăsura trecându-se ostentativ cu „chiaburul” la hăţuri prin dreptul Con-siliului Popular. Atât a şi trebuit şi „Oarba” în ciuda unei origini „suprasănătoase” a fost prin intermediul unei şedinţe, mazilită. Au înghiţit-o şi pe ea ceaţa, apa cea tulbure de culoarea cafelei, hăurile. Soseşte imediat la apel căci lista e lungă, agăţat cu un cârlig de memorie şi Zovrea-Chicin..........

mai mult........