MIRCEA PORA


                      
                              SE ÎNTUNECĂ...


 Căldura din piaţă se mai domolise, nu mai trebuia să bei atâta apă. Un semn spre bine. Şi, totuşi, te ştergeai mereu pe frunte de o altă apă, sărată, ieşită mereu din tine. Aproape nimeni nu se putea apăra împotriva arşiţei. Era atât de puternică şi cuprinsese întreg albastrul cerului. Păsările zburau rar, împiedicat, nici nu se ştie ce-ar mai fi putut să caute. Bătăile din aripi trudnice, parcă dădeau să se oprească. Căldurile acelea care istoveau pe oricine, rămase totuşi în memorie. Orice fir de iarbă stătea cu vârful îndreptat în jos, într-o nefirească arcuire, la fel, florile, parcă-şi lăsaseră toată vlaga să se scurgă din ele. Amorţite, nu mai aveau strălucire. De fapt, mureau în tăcere sub soarele ce nu mai avea milă de nimeni şi nimic. În mijlocul satului, biserica, semeaţă, singuratică, îşi trimitea în înălţimi turnul încins. Nu era nimeni acum în interior, doar preotul, în reverenda-i neagră se ruga în altar. Pare-se că nu simţea căldura, lumea stinsă de afară.Răzbătea acolo printre ziduri, sec, înăbuşit, câte un lătrat de câine ce se lupta şi el cu fierbinţeala. Trecea un tren pe la ora aceea, realmente aiuritoare, pe sub plopii cu frunzele arse din gară. De-ar fi adus cu sine o picătură de apă, să se fi scurs ceva din fiarele acelea huruitoare. Nu cobora aproape nimeni din vagoane, pe peronul gării de sat ce părea să fie un nesfârşit cartof încins. Impegatul cu un gest vag, înţeles de cine trebuia să înţeleagă, dădea repede liber garniturii, să plece, să se-nfunde în pustiul fierbinte ce se vedea cât cuprindeai cu ochii. Radiourile tăceau, o pală rătăcită de vând, binefacere de-o clipă, poate venea nesperat dinspre câmpuri, găsindu-şi repede sfârşitul în încremenirea arborilor, în nemişcarea de ochi mort a zidurilor. Ora unu, două, într-o flacără ce venea de sus, aproape totul ardea...După ora trei, 15 spun savanţii, apăreau semne că se vor deschide culoare spre ceva ce avea să fie mai bun, mai uşor de dus în spinare. Căldura continua să stea aproape peste tot ca un baron neândurător, dar un freamăt se simte din iarbă, din frunzele neânfrânte definitiv ale copacilor, din zborul reânviat al păsăărilor. Câte nu ne spun nouă ele, păsările...Toate acestea prevesteau firul subţire de răcoare ce avea curând să vină. 

Casele se scuturau încă sub soare dar de undeva, de jos, se ridicau umbre să le ajute. Şi cât de curând lumina aceea văzută de sus, începe să scadă, să-şi caute parcă un loc de scăpare. Timpul ei trecuse, razele acelea trebuiau să dispară şi ele, să fie uitate pentru o anume vreme. Reveneau mirosurile, feluritele mirosuri, tabloul ce-l aveai înainte începea să se mişte, să redobândească pentru o vreme , un glas. Nu se mai înmuia iarba ca şi când ar fi primit lovituri, prin praf puteai liniştit să calci, era acceptabil, aproape fin ca o mătase, şi căruţele răsăreau nici nu ştii de unde, cu caii mari, parcă atunci prinşi în ham. Acum fără grabă, dar statornic, răcoarea lua locul căldurii, o cât de bine se pricepea ea să îmbrăţişeze totul. Cum să nu te bucuri, când o mâţă scăpată din strânsorile căldurii, se tot chitea la pânda unui porumbel, când două, trei femei tinere, ascunse până atunci, se puneau pe sporovăit în dreptul prăvăliei, când mai mulţi bătrâni, ascunşi până atunci şi ei, se invitau unul pe altul cu intrarea-n cârciumă...Şi se auzeau voci, ţipete, parcă se tăiau undeva crengi sau lemne. Era şi-un foşnet de plăceri trupeşti care aproape că se făcea auzit. Legături secrete pe care le ştiau aproape toţi, dar care, aparent, cereau un sprijin, un braţ de ajutor ca să se împlinească. Le era oferit acesta de mult dorita, aşteptata, înserare, de faptul că „se întuneca”...

„Se întunecă, spunea cineva, a fost destul pentru azi, eu mă duc acasă”...Şi-o pornea într-o direcţie uşor clătinându-se, cu gândul de a nu cădea, de-a fi lăsat în pace de câinii de pe stradă.
Se vor auzi curând şi cucuvelele, intonând „prevestiri” din podurile unor case...
 

                                     CASA


Îmi place să scriu întotdeauna cu pix negru. Să scriu seara, când totul se linişteşte. Pereţii se întunecă puţin, iar mobilele, murind cu încă o zi, se afundă mai adânc în covoare ca nişte iepuri pe care i-ar absorbi puţin câte puţin nisipirile mişcătoare. Camera cu telefonul e încăperea preferată în care stau seara. Întins pe divan, cu veioza aprinsă şi cu o carte alături. Pe peretele alăturat canapelei e o oglindă încadrată de portretele lui Liszt şi Wagner. Pe peretele din faţă, un ciobănaş şi o tânără femeie frumoasă ca un vis, tăcută ca o fântână abandonată în pădure. Urmează apoi o mare fereastră prin care sufletul meu, noaptea, se strecoară afară, pe strada pustie. Când se reântoarce să-şi reia locul, el străpunge o perdea din spatele căreia, când şi când, se iveşte chipul mătuşii mele, plecată şi ea demult. În camera următoare nu pătrund seara, niciodată…Poate din cauza ceştilor de porţelan ce stau în vitrină ca nişte peşti albi într-o albie secată. Dar mai sunt acolo şi albumele ce închid între filele lor rânduri de morţi. Mobila principală a camerei de dincolo e masa…Au stat în jurul ei atâţia inşi…Un colonel german, unul rus, fără şcoală, informatori de gradul unu-doi, ingineri, medici cu diplome false, profesori de istorie inculţi.............

mai mult........