MIRCEA PORA
                             
                                 
                        
                       FOARTE LA ÎNCEPUT...



  ...Vin peste mine, cine vine, omule, amintirile și nu le pot opri. Vin asemeni unui râu ce și-a ieșit din matcă. Anii ce-au fost și s-au mistuit, arși parcă de un foc. Și totul e atât de prezent, nu se stinge de parcă ar fi fost ieri. Cum a fost posibil să treacă atât de repede. La orice te-ai fi gândit numai la asta nu. Lasă că mai e timp...se spunea, dar nu chiar atât de mult, uite că al tău s-a cam dus...Ai stat la geam și te-ai uitat în stradă...Acesta e clișeul tău de început. Dar chiar asta făceai și-ai reținut acele zile când ploua. O zi, două, trei...Și apăreau noroaiele, șanțurile pline de apă. Erai sechestrat în casă, în cele două camere și bucătărie. Nu erai expus la pericole, plimbări, așteptări pe undeva, să nu te îmbolnăvești. Și, totuși, te-ai îmbolnăvit de atâtea ori. Mereu cu gâtul, cu amigdalele. Amigdalita a fost boala ta din anii aceia. Și, la un moment-dat, ploaia se transforma în altceva. Tu vedeai totul de la geam. Ceva alb, mărunt, venea de sus, tulburat de vânt, cu picaj sinuos. Fulgii de zăpadă. La început atingeau pământul, se topeau, dar veneau curând alții și alții și stratul alb se forma. Ningea până și la Topolovăț. Era deja iarnă și avea să dureze mult. Nu pregătiserăm pentru ea, cu lemne, porc tăiat, pe bibliotecă, mere. Ningă de-acum înainte cât o vrea. Apoi venea frigul, termometrul ne spunea asta și gheața se forma pe geamuri. Strada era tot acolo, pustie, înfrigurată, pentru o vreme nu o mai vedeam. Apoi, iarăși se mai încălzea, geamul devena limpede, transparent și puteai din nou să vezi balta mare din fața casei. Și copiii care se dădeau pe gheață și tu nu erai printre ei căci tu aveai probleme cu amigdalita. O făceai din orice, din puțină apă rece, dintr-o alergare cu transpirație și vânt, și din ce mai, Doamne?...Te uitai la geam și după-amiaza spre seară. Același pustiu, aceeași lipsă de forfotă, de mișcare. Poate niște vrăbii aidoma unor săgeți,dar nu mai mult. Casele parcă se strângeau și mai mult una de alta. Doar fumul ce ieșea prin coș îți spunea că și acolo locuiește cineva. Apoi trecea cineva grăbit prin dreptul geamului, drumul mare devenea mai șters, mai întunecos, nimic nu se mai vedea clar. Coborâse seara. Tu te retrăgeai căci la geamuri se puneau perdelele. Și, cu prudență, se deschidea radioul...Oare ce-o mai fii prin lume?

                                      ÎN GRĂDINĂ


 ...Am fost la Țiuleni, exact acolo, un sat după niște țuică. Îmi trebuia pentru casă, Doamne Ferește,pentru consumul propriu. La o adică, la o vizită, o ceremonie, să poți ieși cu ceva în față...O țuică,mică, domnu...și imediat atmosfera se schimbă. Am cumpărat o damigeană de zece litri și pe peronul gării, ceva mic, pricăjit, prăfos, așteptam trenul de întoarcere. Am uitat să spun, locuiesc în oraș, într-un apartament de trei camere, eu zic că central, cu lift, tot felul de servicii, cu tramvaie și autobuze prin preajmă. Dar țuică nu am și lucrul acesta m-a împins la drum. Așteptam trenul pe o bancă cu damigeana alături. Era o liniște neobișnuită pentru o gară și-n pacea aceea, dinspre moară aud o voce neobișnuit de puternică, de curată, o adevărată soprană cântând un cântec obișnuit, țărănesc. Din experiența avută, câștigată cu ani în urmă, mi-am dat seama că ascult o cântăreață adevărată, care-și lucrase glasul cu oameni pricepuți în domeniu. O solistă de operă, probabil, retrasă undeva pentru odihnă, continuă să cânte nu pentru aplauze ci așa pentru ea. Gândurile acestea mi le-a întrerupt împiegatul anunțându-mă că trenul va intra curând în stație. Am nimerit la întoarcere într-un vagon prost luminat. Și,totuși...și-n semi-bezna aceea călătorii își vedeau de ale lor. Unii jucau cărți cu exclamații violente, alții moțăiau, doi, la lumina unei lanterne, jucau table. Am ajuns cu țuica acasă, dar nu oricum...După cântecul auzit în gară la Țiuleni, un glas, o voce ascunse în mine, mi-au spus...Du-te la Topolovăț ,la casa ce-o aveți părăsită acolo...Peste câteva zile, cu-n tren de dimineață m-am dus acolo, la Topolovăț. Trecuse atâta timp de când plecaserăm, cine să ne mai cunoască? Nu m-am dus la Dispensar, le ceea ce odată fusese casa noastră, ci am luat întâi satul la cercetat. Am fost pe Bighei, aceleași case, m-am uitat la Mociur, același fir de apă, m-am urcat pe geal, aceeași liniște, am trecut pe lângă Bozariu, Georgeonescu, nimic schimbat. Doar spre seară am ajuns la Dispensar. M-a întâmpinat o clădire nederanjată de nimeni. Pe alocuri țigle căzute, zidărie, la fel, colții unei ruine se vedeau ușor. Pe coridor o ladă, o veche ladă a noastră, în camere, nimeni, doar resturi de mobile care se degradau. În curte, o iarbă mare, nestăvilită. Din ea, ca un turn se ridica fântâna. Mi-am luat un scaun, din cele încă folosibile și m-am dus în grădină. Nici o cărare, numai ierburi și ierburi. Părul era mare, dar uscat, pe partea cealălaltă, prunii la fel. Și-n această liniște,sub acest cer plin de lumina lunii, printre prunii aceia uscați, văd o siluetă, o statură de om, care parcă pândea sau aștepta ceva. Făcea o vizită, căuta un lucru pierdut, pe mine m-a văzut căci nu era atât de departe. După mers putea să fie mama, după cum privea, tot ea. Eram singuri în grădina aceea dar nu-mi era frică. M-am îndreptat spre acea umbră, am așteptat să-mi spună un cuvânt, să rupă tăcerea aceia grea. Dar ea s-a îndepărtat, parcă atunci chiar se speriase de ceva și a dispărut printre pruni...
...................

mai mult........