MIRCEA PORA

                             
                                 
                         POATE, CINE ȘTIE?

    ...Aleea anilor 1950, aproape neschimbată ca și acum. Un drum mai degrabă liniștit, care lega satul de gară. O oarecare tulburare era dimineața când grupul de navetiști mergea spre tren, tare de dimineață și o altă tulburare era la reântoarcerea lor acasă, pe la cinci după-amiaza. În rest, câte o bicicletă, un localnic mergând la moară sau, poate, la câmp, vara, pe călduri, nimeni, o absență tihnită de loc părăsit. Dar trenurile mergeau și nu erau puține, pe drumul alăturat aleii mai treceau camioane, iar nevetiștii, indiferent de anotimp întrețineau la nivelul lor o atmosferă veselă. Satul, pe lângă alee, gară, navetiști, mai avea un dispensar uman, o biserică, o școală cu mulți profesori improvizați și un Sfat Popular, cu încă vechi funcționari, un cabinet veterinar și unul stomatologic, unde medicul mai mult lipsea. Era și un C.A.P., numit AVÂNTUL. Aici, la acest C.A.P-eu, venise cu repartiție un tânăr și necăsătorit inginer agronom. Era necesar sau nu, țăranii știau asta mai bine. Locuia într-o casă de localnici mai înstăriți. Avea o cameră a lui cu un mobilier sumar. De altfel, nici el nu avea prea multe lucruri. Un costum, două,trei perechi de pantaloni, un sacou și două perechi de pantofi, plus o pereche de cizme. La țară nu poți fără astea. Toate aceste articole erau completate de un palton peste care se putea petrece și un cordon. Păru-l avea bogat, dat pe spate și umbla, în general, cu capul gol. Avea și-o bicicletă, asta pentru primăvară și vară. Trăia retras, își îndeplinea sarcinile de serviciu, se ocupa și de țăranii care nu știau carte, și,uneori, mai mergea și la școală, când cei de acolo mai organizau reuniuni, aniversări. Fiecare aducea de acasă ce putea și petrecerea era gata. Îi cunoscu astfel pe cei ce alcătuiau pentru sat, corpul didactic. Cu această ocazie îi sări în ochi profesoara de limba română, Otilia, pe numele ei. Arăta bine și nu era căsătorită. Știa să danseze, evident după muzică, era ușor de manevrat, lăsând în același timp impresia că știa mai multe decît spunea. Dansară cviincios de mai multe ori și de fiecare dată, inginerul, simțea o bucurie nemaiîntîlnită. Profesoara de română, Otilia, era exact femeia de care el avea trebuință. După aceste reuniuni însă nu se mai întâmplă nimic. Aurel nu era omul care să spioneze pe cineva, dar în situația aceasta chiar începuse s-o facă. Prin sat o vedea rar, mai mult mergând la prăvălie.

Se interesă ce cumpără. Mai mult lucruri mărunte, de folosință personală îi spuseră vânzătorii. O văzu de mai multe ori mergând pe aleea ce ducea spre gară. Era singură, neânsoțită de nimeni. Își făcu și el drum pe alee. De două sau trei ori se întâlniră față în față. Ea se înroși în obraji, el bolborosi un salut. Nici el în astfel de situații nu purea face mai mult. La ultima lor întâlnire petrecută pe alee îi păru chiar frumoasă. Tot așa un salut și nimic mai mult. Lăsase abordarea directă până după Crăciun, căci marea Sărbătoare nu era departe. Se întâmplă însă cum se întâmplă și el făcu Crăciunul în lpat. Fusese luat în primire de o gripă. Își reveni complet pe undeva pe la mijlocul lui Ianuarie. Se hotărâ atunci să meargă la școală și să-i vorbească. Se echipă cât putu mai bine, cu sacoul cel aproape nepurtat, și cu o pereche de pantaloni ca și noi. Și se duse. Fu bine primit de director dar observă că din cancelarie Otilia lipsește. Probabil e încă la oră, își spune, trebuie să vină...Văzând că nu apare de niciunde se duse din nou la director...O, îi spuse acesta, acum două săptămâni cu un telefon de la Inspectorat, a plecat de la noi...Nu v-aș putea spune unde e acum...Aurel mulțumi, spuse că școala e frumoasă și ieși în stradă. Unde să se ducă acum decât în camera în care locuia. Se dezbrăcă de hainele mai bune și-și luă ținuta de casă. Pe masă văzuse o hârtie, părea, de fapt, a fi un bilet cu un număr de telefon, șase cifre. Se gândi o clipă c-ar putea fi de la Otilia. Apoi abandonă gândul, cum să-i lase ea numere de telefon când abia răspundea la salut? Se lăsa seara, satul se liniștea, se pregătea pentru noapte. Îi mai rămânea un singur lucru de făcut, să se învelească cu o pătură și să încerce să adoarmă...


                    PLECI?...TE-AI HOTĂRÂT?

   ...Ziua de abia începuse, probabil va fi una hotărâtoare. Noaptea trecuse greu așa cum trec nopțile de toamnă târzie. Casa părea liniștită, nici un zgomot, nici o stridență care să tulbure ceva. Doar tablourile de pe pereți parcă atârnau mai greu în cuiele lor. Ea stătea în hall așteptând parcă ceva. Câte discuții, chiar aprinse, nu avuseseră loc aici? Se iscau, se derulau, apoi parcă o mână nevăzută le stingea. Trecuseră zece ani de parcă ar fi fost o zi. Acum, din cea fost nu mai era aproape nimic. A sosit momentul, spuse ea, șoferul claxonează. El era la câțiva metri în spatele ei. Răscolit de amintiri ar fi vrut s-o rețină. Dar știa, în același timp, că încercarea era zadarnică. Apăsă pe clanță să iasă. Degetele ei lungi pe metalul acela. Câteva secunde va mai fi în casa lui. Ușa se deschide, se cască, se iscă un spațiu prin care se poate strecura un om. A ieșit, parcă a întors puțin și capul, poate fi o părere de rău, ceva de genul acesta. Intră în mașină, iarăși trec câteva secunde, apoi mașina pleacă. O dâră de fum albastru în urmă. Eșapamentul...AU Fost pe peronul acestei gări de atâtea ori. În toate anotimpurile, dar mai ales, toamna. Era un loc unde se retrăgeau din fața lumii, din fața tumultului ei. Aveau o casă ceva mai retrasă în această localitate mică. Mai primeau și oaspeți, dar majoritatea timpului și-l petreceau singuri, doar cu ei. Stăteau pe verandă ceasuri întregi, tăcând sau discutând fleacuri...................

mai mult........