|
|
|
MIRCEA PORA
CE FACEŢI? Nimic deosebit. Aşteptăm prânzul la care lucrează mama-mare. Cu castraveţi muraţi, ceva fripturi şi bere. Transmitem după aceea despre Bega. Cine n-o cunoaşte să se reântoarcă în clasa a cincea. Acolo s-a predat lecţia despre acest tulburător râu, navigabil de la bun început. De pe când nu se vărsa în mare. Au făcut baie în el ţărani participanţi la răscoale, doctori, generali, personal cu pregătire medie, actori naţionali şi de provincie. Pe malurile sale, scrie asta şi-n manualele şcolare, s-a recitat, s-a interpretat, s-au compus partituri muzicale, poeme. Aceste lucruri totuşi nu se ştiu sau dacă „da”, nu în suficientă măsură. Vom vorbi despre păsările care zburând din tufă în tufă au scăpat de vânători, dându-le cu tifla şi despre peştii care de mii de ori i-au fentat pe pescari. Mai ales pe aşa-zişii „cârligari”. Apoi, despre toamna care la răs-timpuri atinge blând râul cu aripa ei. Sau despre iarna care pe maluri aşterne o tăcere. Nu vom vorbi sub nici o formă despre tot felul de oficialităţi care s-au zbenguit prin apele ei. Râul nu i-a iubit pe aceştia. Ce face Bega acum? Curge graţios la vale sub privirile indiferente ale timişorenilor. Din când în când plutesc pe undele ei cutii de conserve, resturi de pâine, cozonac, covrigi. Din toate acestea vrăbiile ciugulesc ce pot. Trece Bega pe lângă vreo grădină? Da, o face pe lângă „Grădina Bănăţeană”, unde familiile timişorene merg să ospăteze. Mănâncă grătare, mititei, diverse garnituri independente ca-n America de Sud, antricot de vită, cei bătrâni, cu dinţii şubreziţi, cartofi natur sau franţuzeşti, macaroane cu brânză, nucă sau mac, uneori, papanaşi. Cânta, poate o mai face şi acum, un tenor cu o voce vagă, pe care aproape că i-o fura râul. Când se lăsa înserarea, sta să cadă noaptea toate aceste personaje erau deja în aşternuturile lor. Mai târziu Timişoara şi Bega au ajuns Capitală Europeană.
ADIERI
Făcuţi unul pentru altul...Citesc romane, adoră filmele sentimentale, iarna se culcă cu pantaloni de trening sub plăpumile groase, au aceeaşi prieteni fazi de ani de zile, nu riscă nimic, dacă e vorba de vreo „răsturnare”se ascund sub pat sau fug la ţară, dacă e nevoie să fie slugarnici îşi dobândesc imediat vertebre de cauciuc, un apus frumos de soare îi adoarme, în faţa unei poezii cască îndelung lăsând să li se vadă dinţii galbeni şi limba năclăită. La posturile de comandă au locul întâi...
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Jinduiam după un dram de talent literar,după o înţelegere în adâncime a lucrurilor, după câteva clipe în care nimeni să nu mă mintă, să nu mă înşele, să nu mă inducă în eroare. Până acum n-am avut parte de nimic din cele ce atât de arzător mi le-am dorit. Dar timpul nu-i pierdut...Trebuie să stau la poartă şi să aştept...Poate într-o noapte, poate într-o toamnă, poate-ntr-un amurg de iarnă voi auzi o nouă muzică în mine. Dacă nu, nu-i nimic...bulevardul va rămânea în continuare gol, voi închide ochii ca oricare altul, căzut pe un covor sau întins pe un divan, cu o pernă ori pătură la căpătâi...
Eleonora s-a întors dintr-o mare excursie...Deci asta a fost Europa! Îi joacă printre gene tablouri, peluze, automobile luxoase, un hol de hotel în care a stat cinci minute. Se aşează obosită într-un fotoliu de paie. Moţăie cu gândul la cele văzute. Flasc, deschide palmele...”Muzeul acela...lacul...actriţa de culoare... torturile din vitrine”...Doi porumbei se rotesc de mult peste prunii din grădină, se rotesc şi trimit ceva moale şi cald în palmele visătoarei recent întoarse din turul Europei...
Mobile maro, negre, cenuşii ca pământul, ca fularele ce se poartă în noiembrie la gât. Mobile pe care s-a murit, s-au consumat acte de amor, mobile printre care au alergat tineri, ce, mai apoi, albind la tâmple, s-au dus rând pe rând. Am să scot dormeza aceasta în piaţă, dulapul am să-l las la colţ, lângă chioşcul de îngheţată, patul am să-l dau ierburilor sau muzicanţilor de local să-şi pună pe el acordeoanele, oglinda doar am s-o ţin pentru mine, să văd clipa când moartea, tiptil, pe la spate, va încerca să mă atingă cu degetele ei de cretă...
Zile cu cravată de vânt printre ţiglele casei... Fantomele vin, se odihnesc pe pereţi şi în miez de noapte împletesc capişoane din petale negre de cărbune. Cântă la instrumente cu corzi, fug printre bibelouri ce scot atunci ţipete scurte, omeneşti... Trebuie să fie un profesor acela ce păşeşte mâhnit printre şanţuri. Pe costum are frunze din cine ştie ce sat. Parcă se aud în spatele lui şi glasuri de copii şi se văd când şi când şi foi ce-au aparţinut unor cataloage... Frumuseţea dealurilor e nespusă acum. Ea e rodul muncii pictorilor din ultimii cinci sute de ani. Poate că acum ar fi bine să ieşi în aerul proaspăt, şi să desenezi sau să te gândeşti, celor dragi ce lucruri le vei lăsa după moarte. Mie, personal, aproape în fiecare seară o bufniţă îmi sare în cale. Penele ei sunt reci ca şi luna, ciocul ei, ca o aşchie de porfir, în inimă, mă sfredeleşte adânc...
Dar parcă poţi să ştii cât ţine o zi?...Acum e soare, în clipa următoare amurgul pluteşte peste dealuri, s-a făcut deodată noapte şi te visezi la London sau la Polul Nord, te ştergi la ochi şi copilul din colţ a-mbătrânit... Ceasornicele pot să fie o amăgire, o simplă convenţie, fiecare are ziua lui, o scurtează şi o lungeşte după propria-i dorinţă.... Ar trebui să fie frig, să fie linişte, să fim cu toţii strânşi în jurul mesei sau al oglinzii în care din oră în oră apare un cap de miel îngheţat. Va trebui să scoatem acel tren minunat din ape. Nu putem lăsa să ruginească atâta frumuseţe, să fie furată de insectele noroaielor truda atâtor generaţii de artişti. Luna priveşte şi pare a spune...”Trebuie o noapte ...............
|
|
|
mai mult........
|
|
|
|
aici Mircea Pora II........
|
|
|