Mircea Pora

                                  Mircea Pora - web

 

             MIRCEA PORA

 

                           PERCHEZIŢIA 


      A fost şi nu poate fi uitată. După mai bine de 65 de ani, coboară ca o paraşută de sus şi cade inertă în faţa mea. Aparent inertă, însă, căci dacă mă apropii de ea şi o ating, firele şi fibrele din care e făcută vibrează. Să recompunem totul, mai exact ziua aceea, una de toamnă, imaginea cerului, cam cenuşie, din cauza unei pături de nori, casa în care stăteam, una mare, a cunoscutului deja chiabur Curticeanu unde mă născusem, componenţa familiei, tatăl meu, medic, mama, casnică şi proaspăt venita în familie, sora mai mare a mamei. Dar regimul, regimul politic, cum era?...La vârsta aceea n-aş fi putut să spun prea multe, căci cei din casă, sunt sigur acum, anumite lucruri nu le vorbeau în prezenţa mea. Îmi spuseseră însă apăsat să declar oricui m-ar fi întrebat că la noi, la radio, se ascultă muzică populară. În rest, mai observasem că seara, cu lumina stinsă, din spatele unor perdele, mama se uita, în afară, pe geam, că la radio, tata asculta ceva extrem de bruiat, câteva glasuri venite de foarte departe. Mai simţisem, că după lăsarea întunerecului, prin camere, două la număr, se instala ca o pânză pretutindeni prezentă, o stare de teamă, de nesiguranţă, de parcă cineva ar fi putut să de-a buzna peste noi şi să ne facă rău. Şi asta, seară de seară, vreme îndelungată. În ziua aceea, pentru a reveni la ea, după masa de prânz, după o oră, două de odihnă, cam pe la patru, s-a luat hotărârea să mergem într-o plimbare până la gară. Era o distanţă cam de un kilometru, pe o alee mărginită de duzi, paralelă pe o porţiune şi cu cimitirul. Din formaţie, tatăl meu lipsea. Nu parcusesem prea mult din „aerisire”, ne aflam cam în dreptul cimitirului, când din faţă, pe drumul cel mare de căruţe, foarte rar şi de camioane, se opreşte în dreptul nostru o maşină decapotabilă, culoare kaki, din care sar rapid trei indivizi. Toţi în uniforme, extrem de severi în gesturi, cuvinte. Plimbarea noastră a încetat, din punctul lor de vedere captura fusese făcută. Eu, în ce mă priveşte, continuam să nu înţeleg mai nimic, ba, mai mult, mă simţeam chiar destul de bine căci reveneam acasă „pe sus” şi nu pe propriile-mi picioare. Dar „acasă”, nu mai era

„acasă”, căci fusesem ocupaţi de un grup de necunoscuţi, toţi severi, unii în uniforme, alţii fără. De la fântâna din curte şi până în centrul primei noastre camere doar „oaspeţi” şi „oaspeţi”. Un adevărat cordon, strâns, nemişcat, ostil, presant, fără fisuri. Noi,în odaia cea mare, la rândul nostru, nemişcaţi. Şi dintrodată, la un semn, făcut de un cap rotund şi roşu, s-a declanşat „acţiunea”. Era ca un fel de luptă între un grup de lucruri neînsufleţite şi o mică armată instruită pentru a le distruge. Nu mai ştiu câţi, trei sau patru, s-au năpustit asupra paturilor. Zbura în aer tot, perne, plapome, pături, cearşafe. Aceeaşi înverşunare şi pe dulapuri. Zburau în aer, căci unde altundeva, vestoane, rochii, pantofi, felurite cutii, jersee, mănuşi, căciuli, pălării, fulare. Dar adevărata, marea bătălie, s-a dat cu biblioteca. „Fir-ar să fie, parcă spunea capul cel roşu şi puţin umflat acum, asta o să ne deie de furcă... autori, cărţi interzise, scrisori printre file, chipul regelui şi-al mai nu ştiu cui, mama lor de intelectuali”...Şi s-au luptat cu biblioteca precum ostaşii din Marele Război, la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz. Au forfecat tot, au privit şi răsprivit titluri, erau speriaţi dar şi îndârjiţi de cuvântul tipărit, au rupt coperte, au smuls pagini, vorba versului...”peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată”. Pe jos, mormanele de cărţi parcă fumegau de urgia ce căzuse peste ele. Şi ei, furioşi, cu severitatea năduşită că nu găsiseră ce căutau. În fine, se înserase, când moaca roşie şi umflată a dat semnalul de încetare a luptei. Puteam şi noi să ne mişcăm acum, ni se dăduse voie să fim din nou acasă...De căutat îl căutau pe Gheorghe Ionescu, notarul public din Teregova, ştiau ei de ce, soţul mătuşii mele. Probabil credeau că în loc să fie încă în munţi stătea ascuns sub vreun pat la noi... 

 

                  UN CAZ DE CONŞTIINŢĂ...


     Profesorul universitar Zăpădinaţu dormi prost toată noaptea. Avu palpitaţii, bătăi neregulate de inimă, ba chiar vreo câteva vise în care repara televizoare, călcătoare, îşi căuta prin pod caiete de pe vremea studenţiei. Se trezi, deci, dimineaţa, cu un gust amar în gură, cu o neplăcută oboseală în tot corpul. Ar fi stat cu plăcere acasă, lungit toată ziua pe divan, dar avea în cursul dimineţii ore la facultate, pe care trebuia neapărat să le ţină. După ce-şi puse cursurile în geantă şi bău o cafea, profesorul o porni pe jos spre catedra de unde ţinea de ani de zile prelegeri de istorie universală. Pe măsură însă ce se apropia de Universitate, gustul amar din gură îi sporea, iar oboseala cu care se trezise dimineaţa părea acum şi mai accentuată. Mai mult, îşi făcu apariţia şi o stare neplăcută de ameţeală, care-l silea din zece în zece metri să se ţină de ziduri. Cum era şi normal în astfel de situaţii, Zăpădianţu vru să se întoarcă acasă, să cheme medicul la un consult, dar, până la urmă, cu mari ...........

mai mult....

Web Design

 

[HOME] [DESPRE REVISTA] [REVISTA] [Sosan Zenji] [Cesare Pavese] [Dan F.- Seracin] [Magda Ursache] [Krzyst. Szatrawski] [Stefan D. Dancus] [Dan Anghelescu] [Mihaela Albu] [Radu Ciobanu] [Cselenyi Bela] [Mihaela Craciun] [Vasile Gogea] [Bed. Horasangian] [Ernst Jandl] [Doina Gurita] [Nicolae Iuga] [Attilio Bertolucci] [Petre I. Cretu] [Petru Iliesu] [Miron Kiropol] [Ruxandra Niculescu] [Ion Muresan] [Mircea Pora] [Petra Szocs] [Eugen Dorcescu] [Werner Durrson] [Oscar Davico] [Raoul Schrott] [Victor Ravini] [Alejandra Pizarnik] [Paula Romanescu] [Laurian Lodoaba] [Geo Galetaru] [Luminita Rusu] [Cristina Botilca] [Mircea M. Pop] [Liviu Antonesei] [Florin Sindrilaru] [Petre Nicandru] [Mihaela Oancea] [Elisabeth Anton] [Hans Dama] [Werner Goebl] [Hellmut Seiler] [Victoria Comnea] [Bernhard Setzwein] [COLECTIA] [BIBLIOTECA] [CONTACT] [REDACTIA] [IMPRESSUM] [LINKURI UTILE]