DAN DĂNILĂ
      
              
                     Poeme

    ***
magazie a timpului păzită neglijent
de un alcoolic anonim – nimeni
nu vine să facă inventarul, nimeni
nu verifică stingătoarele de incendiu
sau ieșirile de urgență. Metalele,
chiar ruginite, coclite și reci
sunt mai importante decât zilele
sau nopțile noastre obositoare,
decât orele de febre sau nașteri.
Deși atomii ar trebui să se recunoască
în intimitatea lor, să pactizeze,
să agite steaguri albe microscopice.
O lume în care muțenia și vacarmul
se anulează reciproc – rămâne fumul
inefabil al pauzelor dintre o viață
și moartea ei, o grimasă finală
ca un zâmbet îndurerat, de mască.


     ***
Acum încă nu se caută la disperare
trupul cu cordul – adică încordat
(ca două lumi diferite care pe seară
dau la o parte toate paravanele
și se descojesc de armuri ruginite).
Ïncă mai e timp să stea de vorbă,
amintirile sunt tari ca diamantul
durerea se dizolvă în carne lent.
Iadul e o mare pictură abstractă
interpretabilă diferit, după umoare
și cantitatea de întuneric a clipei.
În timpul căderii ai timp de bilanț,
faci inventarul sertarelor adânci
citești un roman fluviu, te îmbarci
pe un vapor de lux sau urci muntele
fără grabă, cu o infinită răbdare.


     ***
Niciodată n-am iubit primăvara
mai mult decât anul acesta, eram
prea atent la frunzele moarte
și scenariile vechiului parc, deși
verdele crud este solia – precum

       
nu vezi rubinul în sânge, nici ochii
în lacrimi și oricare condamnări
la uitare în capcane deschise.
Pasărea cu cioc spart îngână
tăcerea din cuibul ei de aprilie
pe când lumea veche se dizolvă
ca un sloi de presimțire violetă.
O salcie plângătoare invidioasă
pe apă și tot ce nu are rădăcini,
pe oameni și pletele lor colorate
dinainte de război și molimă –
se zbura foarte sus, aproape
de o creangă înflorită a cerului
și clepsidrele curgeau invers.


    ***
Înger fără soclu întors spre sine
auzind lirele încordate de ceață
se rătăcește în labirintul uscat
coboară șerpuind printre ecouri
atinge păunul cu degete de aur.
Doar un interval între durere
și extazul tăcut al întunericului
(precum centaurul abandonat
orbește mereu la ieșirea din istorie).
Dar văzând moartea primăverii
cu toate peisajele sugrumate
femeia plânge cu pletele ascunse
neregăsind orașul primei iubiri.
O mare călătorie va deveni amintire
copilăria și castelul din cuburi
grădinile și trandafirii fără parfum,
fără destin, prea departe de lume.


    ***
Miezul mosorului, secretul gordian
sau istoria lucrurilor predestinate
să arunce în aer viaductul privirii:
amintirea ta în ziarele carbonizate
îmi desenează formula alcoolului pur:
pianul evadat se va dezacorda și el
ca un arcuș de zahăr în zăpadă
doar cu voia noastră de spectatori.
Deși este o liniște înșelătoare
iar pieptul respiră greu o tristețe
lumina coboară în fâșii de argint
se depune ca o grindină tăcută,
repetă un ritual aproape de ochi.
Am scos de la amanet inelul bunicii
pentru o călătorie în necunoscut,
îmi fac bagajele cu un nod în gât
și nu știu cui să-i las ultima cheie.


    ***
Pocnesc din degete și vine uraganul,
mai pocnesc o dată și topesc statui –
ce foame de spațiu în pragul ușii,
zeii au ieșit la pensie și se ascund
pe insule vechi de porfir și guano,
albatroșii mor și se nasc în furtuni ...............

mai mult....