|
ANDREI ZANCA
(1952 - 2022)
Doar unul din motivele,
care m-au făcut să părăsesc Țara în 1991
Nu pot uita niciodată o anume dimineaţă din 26 decembrie 1989. Am ieşit din casa de pe malul Târnavei Sighişorene îndreptându-mă, neras şi tuns perie, înspre gară spre a-mi cumpăra Carpaţi fără filtru. Gara pustie. Ghereta tabacului ferecată. M-am întors, însă nu îndeajuns de repede: în spatele meu trei soldaţi tineri cu automatele îndreptate înspre mine. M-au dus în sediul miliţiei gării. Acolo, un maior nedormit, soios, tuciuriu la faţă: că cine sunt, de ce nu am buletinul, ce caut în gară. Vezi doamne, căutau la Sighişoara terorişti în retragere. Vreme de un ceas a tot întrebat unele, altele, tot mai sarcastic, mai mojic şi mai bădăran. A telefonat mamei acasă, care, ca un făcut, nu ridica receptorul – din nou zâmbete rele, ironice.
Apoi, la îndemnul meu categoric – eram hotărât, auzind rumoarea de afară, să mă scol în ciuda armelor îndreptate spre mine şi să ies, iar el a simţit asta. A telefonat la şcoala la care lucram pe atunci; a ridicat receptorul colegul meu de istorie-geografie. Se auzea foarte clar şi răspunsul lui. A ezitat o clipă, repetându-mi numele, deşi ne cunoşteam de mult şi băusem şi câteva beri, cândva după ore. Apoi: „Dar ce-a făcut?“, a întrebat el cu oarece prudenţă, iar după ce află că sunt reţinut în gară, zice deodată: „Nu ştiu … nu-l știu“ … M-am sculat, am pus mâna pe clanță şi am ieşit, iar soldaţii şi maiorul s-au năpustit şi ei spre uşă. Afară, tot soiul de „amici“ sighişoreni, deodată „revoluţionari”, deodată costumaţi rambolian; rânjind şi trăindu-şi ora vieții lor – „Spuneţi ăstora cine sunt, că nu-mi dau pace…“. Şi ei privindu-mă cu toţii, deodată ogoiţi, nedumeriți, acum. Apoi, unul din ei zice, cu „prudența“ de rigoare: „Mi se pare că e Andrei, însă … nu ştiu … nu ştiu ce să zic …“ – Și asta, după ce petrecusem cu ei ani şi după-amieze împreună. Am propus maiorului, care nu mai avea acum încotro, să lase soldaţii să vină cu mine până acasă; erau câteva sute de metri doar. A încuviinţat, iar eu dezamăgit, scârbit, am luat-o repede înspre casă. Soldaţii în urma mea. Și deodată, am simţit clar, limpede, că dacă mai lungesc aşa, rapid și scos din fire, pasul, ăştia o să tragă fără ezitare. Am încetinit.
Ajuns acasă am intrat. Am scos buletinul şi i l-am pus în palmă sergentului. S-a uitat la el, răsfoindu-l. „Altădată să nu-l mai uitaţi“, a zis dur şi nemul-ţumit de faptul că nu i-am dus cu preşul. Gustul acesta amar mă bântuie însă dureros și astăzi.
|
