|
Ăsta ar fi probabil și motivul pentru care acum îmi vine greu să deschid doar anume pagini din ea. Căci, știu, sună didacticist, dar trebuie s-o repet, nimic nu poate exista fără tot ceea ce a fost și fără tot ceea ce a urmat.
Se vede însă că această confruntare cu Jonathan, readuce în actualitate o expresie, tot din germană, ”să muști în mărul acru” (in den sauren Apfel beißen ). Așadar..., dragă Jonathan....
... Am să mă străduiesc să recompun, atât cât, povestea tatei... Tata a fost un meseriaș neînsemnat de provincie, care avea inclus în codul său genetic cultul muncii. Era, prin genele moștenite, ceva care s-ar numi în jargonul de azi, un workaholic. Nu pentru că n-ar fi știut cum să trăiască bine, ci pentru că neșansa lui a fost să fie trecut pe lista celor care au trebuit să facă, și au făcut, bine altora. Asta nu doar la sărbătorile ortodoxe ori catolice, ci zi de zi, ani, decenii la rând.
Prima mea amintire importantă despre tătâne-meu, imagine de care îmi amintesc din nou cu aceeași plăcere, este ziua în care, pe la 12 ani, am coborât din podul casei un tablou al tatei. Tablou (?!), ei, nu chiar, era, de fapt, doar o fotografie mare, colorată discret, într-o ramă lată din lemn de cireș cu bordură neagră din mahon sculptat. A fost ziua în care eu, secondat de copilul din tablou, care părea cam tot la aceiași vârstă, am decretat ex cathedra că el este ”Dumnezeul nostru”. Bietul tata, chiar n-a avut habar de câte ori am admirat eu adolescentul din tablou acolo în podul casei, în orele petrecute într-un colț al podului, răsfoind curios registrele vechi ale croitoriei de pe vremuri a bunicului. Și el un exilat, detaliu pe care l-am aflat mult mai târziu.
Nu pot să nu zâmbesc și acum, amintindu-mi chipul transfigurat al bunicii la acest episod. Adică eu, cel mai neînsemnat membru al familiei, vin și atârn pe peretele sufrageriei tabloul tatei, tablou pe care ea l-a surghiunit în podul casei. Iar pe deasupra, decretez fără nici un fel de reținere filius redivivus.
Fără să fiu știut, am făcut exact ceea ce era firesc să se întâmple, ceea ce, de fapt, chiar trebuia să se întâmple. Nimeni, în afară de mine, nu ar fi îndrăznit să se răscoale împotriva status quo-ului instituit tacit de matroana casei. Dar precum se întâmplă deseori, scriem fără să o știm pagini pe care trebuie să le scriem, pagini care ne sunt a priori rezervate. Alteori rostim fraze care, după ce le-am eliberat din tăcere, ori ne miră, ori le considerăm atât de firești, încât nu mai au vreun alt impact asupră-ne. Nu găsesc nici o altă explicație care să aibă susținere logică și care să poată contrazice această decurgere din firescul evenimentelor. Bineînțeles că totul și orice poate fi contrazis, doar că numai contrazicerea formală nu ajunge, mie în orice caz....
|
