NICOLAE SILADE

                 Despre moartea morţii şi învierea vieţii.



Astăzi vreau să-ţi vorbesc despre câteva lucruri simple, despre simplitatea tuturor lucrurilor, în speranţa că îmi vei da dreptate şi îţi vei schimba viaţa pentru a ajunge la viaţă, pentru a ajunge la tine însuţi. Ei bine, trăia pe vremuri un om (să-i zicem Ploúsios), care nu găsea altceva mai bun de făcut decât să adune averi peste averi. Devenise cel mai bogat din Grecia antică şi cred că din întreaga antichitate. Cam în aceeaşi vreme cu el trăia şi Socrate, care nu găsea altceva mai bun de făcut decât să gândească, să se gândească şi să se cunoască. Şi care obişnuia să spună adesea „câte lucruri de care nu am nevoie există în jurul meu!” De unde putem deduce că Socrate nu avea nevoie de bogăţia lui Ploúsios şi că nici Ploúsios n-a apelat la înţelepciunea lui Socrate. Dar unde sunt acum cei doi? În praf şi pulbere, vei spune! E adevărat, însă unul trăieşte şi astăzi, iar acela este Socrate. Şi este poate mai viu decât în timpul vieţii sale, mai viu decât mulţi dintre contemporanii noştri. Oare nu înseamnă asta că, prin gândire, îţi poţi învinge moartea, sau că, de fapt, pentru cel care gândeşte profund, moartea nici nu există? Păstrând ideea, să revenim mai spre zilele noastre şi să ne amintim de Nietzsche, care spunea că „Dumnezeu a murit”. E ca şi cum ai spune că Totul a murit, în timp ce tu, sărmanul, te crezi încă viu (în afara Totului) şi supraom pe deasupra. E adevărat că Nietzsche s-a apropiat foarte mult de Dumnezeu, dar nu îndeajuns pentru a vedea că după moarte urmează înviere. Şi nu mă refer aici doar la învierea lui Isus Cristos, ci la toate cele care mor şi învie în jurul nostru. Mă miră faptul că nici Cioran n-a văzut învierea, deşi susţinea că descinde direct din „Rugăciunea unui dac”, a lui Eminescu, unde versul „El este moartea morţii şi învierea vieţii!” este destul de elocvent în acest sens. Dar probabil că, la fel cum prea multă lumină orbeşte, şi prea marea apropiere de Dumnezeu poate să-ntunece mintea. Ceea ce ar trebui să ştim însă este că nu ne putem apropia de Dumnezeu cu gânduri ascunse şi cu o moralitate îndoielnică, nu ne putem apropia de El cu un Eu exacerbat. Iar dacă nu-L căutăm înlăuntrul nostru, degeaba vom încerca să-L găsim în afară. Ce-aş mai putea să adaug spre a mă face pe deplin înţeles? Că întâlnirea cu El e de fapt întâlnirea cu tine însuţi. Sau că, la fel cum gândirea sfârşeşte în cunoaştere, şi cunoaşterea sfârşeşte într-o credinţă vie, care, la rândul ei, nu poate sfârşi decât într-o dragoste nemărginită.