NICOLAE SILADE

                                   Beciul Domnesc

      M-am întrebat de multe ori de unde vin gândurile care ne vin și de ce ne vine un gând și nu altul. M-am mai întrebat de unde vine inspirația poetului, atunci când vrea ea să vină, și de ce nu vine când o vrem noi. M-am tot întrebat, dar nu mi-am răspuns încă, deși mă rog uneori, zicând: „dă-mi, Doamne, gândul cel bun!”. Și cum într-o zi mi-a venit în gând ideea cu beciul domnesc, mi-am zis să vă vorbesc puțin despre această locație subterană, care nu are nicio legătură cu vinul care poartă această denumire și nici cu monumentul istoric omonim din Odobeștii Vrancei. Este pur și simplu locul în care m-am trezit, ca dintr-o lungă, o foarte lungă beție, cam la fel cum Dante, ajuns pe-a vieții mijlocie treaptă, s-a pomenit într-o pădure deasă. Iar când m-am trezit, mut de uimire văzând atâția oameni că roiesc în jurul meu, îmi venea să exclam, precum Eliot pe Podul Londrei, că nu-mi închipuiam că moartea poate nimici atât de mulți. Am încercat să intru în vorbă cu unii dintre ei, să aflu răspuns întrebărilor mele, să aflu unde mă aflu, dar îmi era aproape imposibil, pentru că fiecare vorbea o altă limbă, de parcă locuiam un adevărat turn babel, nu o simplă cramă. O simplă cramă în care pâinea și vinul nu se sfârșeau niciodată, o simplă cramă în care fiecare venea să chefuiască, dar nimeni nu voia să plătească, o simplă cramă în care fiecare masă avea șeful ei, iar șefii meselor aveau la rândul lor un șef, căruia îi spuneau Domnul și care era foarte zgârcit la vedere. Probabil de aceea cramei i se spunea Beciul Domnesc. Mi-am ciulit foarte tare urechile să aud cam despre ce vorbeau semenii mei pe la mese, dar în afară de cuvinte precum viață, iubire, libertate și moarte, altceva nu prea auzeam. Și deși vorbeau despre viață, niciunul nu era viu. Deși vorbeau despre iubire, niciunul nu era demn de iubire. Deși vorbeau despre libertate, niciunul nu era liber. Deși vorbeau despre moarte, niciunul n-o înțelegea. Așa că mi-am luat inima-n dinți și, însoțit de marea mea iubire, precum Dante de Beatrice, am părăsit beciul acela domnesc. Ieșit la suprafață, în lumina aceea fără sfârșit, am reușit să văd nesfârșita întindere de lanuri de grâu și viță de vie, în mijlocul căreia se află Beciul Domnesc, am reușit să îl văd pe proprietarul viei (despre care Nietzche îmi spusese că a murit), am reușit să stau de vorbă cu el, în mare taină, și chiar să aflu multe dintre tainele mărunte care învăluie lumea cea mică, lumea cea mare. Și, pentru o clipă (infinită), m-am simțit asemeni stăpânului viei: singur și liber, înțelept și puternic, dar mai ales iubit.