NICOLAE SILADE

                        Despre suferință și înțelepciune.


Urmărind, în premieră la Lugoj, împreună cu sute de credincioși, procesiunea „Drumul Crucii, cu moartea pre moarte călcând”, o dramatizare a Patimilor Mântuitorului, inițiată și organizată de actorul Daniel Leș, din Baia Mare, mi-am amintit de zicerea lui Eschil, din Orestia, „a suferi spre a înțelege”. Impresionat de prestația celor peste 60 de actori, îmbrăcați în costume de epocă, precum cele de acum 2.000 de ani, impresionat de rolul artistului Daniel Leș, care l-a interpretat pe Hristos, pășind desculț pe străzile orașului, fiind biciuit la propriu și cărând în spinare o cruce cât se poate de reală, dar impresionat mai cu seamă de scena răstignirii, care a înfiorat asistența, am înțeles, ca și Eschil, că „înțelepciunea vine odată cu suferința”. Dar ce am înțeles noi din suferința Mântuitorului, ce înțelegem din suferințele altora? Înțelegem ceva când îl vedem suferind pe cel de lângă noi, când vedem o țară întreagă în suferință? Suferim împreună cu ceilalți sau ne zicem: „fiecare cu suferința lui”? Și care este, la urma urmei, suferința noastră? Ce înțelegem din ea? Multe filme horror din ziua de azi au scene infinit mai înspăimântătoare decât răstignirea lui Isus, dar niciuna nu e într-atât de memorabilă încât să dăinuie veacuri după veacuri. De ce? Pentru că noi am răstignit înțelepciunea, am răstignit înțelepciunea divină și am rămas cu misterul. Cu misterul învierii, care va dăinui până la sfârșitul veacurilor. În Evanghelia după Toma se spune: „Cel care găsește înțelesul acestor cuvinte nu va cunoaște moarte. Cel care caută să nu înceteze căutarea până ce găsește și, când va găsi, el va fi uluit, el se va minuna și el va domni peste Totul”. Înțelepciunea din evanghelii, asemeni nodului gordian din mitologie, este rezervată celor care suferă, pentru că „a suferi înseamnă a avea un secret comun cu Dumnezeu”, cum spunea Kierkegaard. Se vede însă, din felul în care trăim, că noi nu suferim deloc, nici pentru ceilalți și nici pentru noi înșine, ba mai mult, asemeni romanilor din vremea lui Isus, ne place să-i vedem pe alții suferind, ne place să-i facem pe alții să sufere, iar când e vorba (dacă poate fi vorba) de suferința noastră, am și găsit vinovații. În preajma sărbătorilor pascale, înainte de a sărbători Învierea Domnului, în care vom crede cu adevărat numai atunci când o vom înțelege, cred că ar fi bine să stăm de vorbă, într-un ceas de taină, cu sufletul nostru. Poate vom afla, totuși, ceva.