NICOLAE SILADE

                          Despre poeți, poezie și public.

      Odisseas Elytis, un mare poet grec, laureat al Premiul Nobel în anul 1979, avea o vorbă: „Nu-mi pare rău de poeții care au rămas fără public. Îmi pare rău de publicul care a rămas fără poeți”. Iar Ghiorghios Seferis, un alt mare grec, laureat de asemenea al Premiului Nobel, dar în 1963, scria, în poemul „Un bătrân pe malul fluviului”: „Nu vreau altceva decât să pot vorbi simplu/ să mi se acorde această favoare./ Cântecul ni l-am încărcat cu atâtea muzici/ că încetul cu încetul se scufundă/ Și arta ne-am sulemenit-o într-atât/ că fața îi e roasă de zorzoane,/ și trebuie să spunem puținele noastre cuvinte/ pentru că mâine sufletul își înalță pânzele.” Între cele două afirmații, referitoare la simplitatea rostirii și priza la public, există o strânsă legătură. Dar câți dintre poeții de azi sunt dispuși să țină cont de aceste lucruri? Câți dintre poeții de azi se întreabă de ce publicul se îndepărtează tot mai mult de poezie? Și câți dintre poeții de azi încearcă să găsească soluții meditând la aserțiunile de mai sus? Cu toate că viața literară de la noi este foarte animată și mult mai mediatizată în ultima vreme, mai cu seamă prin rețelele literare și sociale online, decât prin sistemele clasice (afișe, invitații, telefoane), cu toate că numărul cărților de poezie, parcă sfidând orice fel de criză (mai ales pe cea de inspirație), e într-o continuă creștere, cu toate că numărul lecturilor cu public sporește de la o zi la alta, se pare că poezia tot nu-și găsește drumul spre iubitorii de poezie, iar numărul acestora, în loc să crească, devine tot mai mic. Cu totul altceva se întâmplă, cel puțin în urbea noastră, în cazul lansărilor de carte, unde lumea dă năvală de-a dreptul. E și normal să fie așa, de vreme ce poezia e livrată cu pișcoturi, prăjituri, sărățele, țuică și vin. Iar printre „iubitorii de poezie”, care îndură o adevărată tortură a lecturii pentru a se putea bucura de cele ale gurii, plus un autograf, plus o apariție pe postul local tv sau într-o fotografie din presa locală, am zărit, nu rareori, chiar și boschetari, cetățeni turmentați, copii ai străzii. Figuri „expresive” ca și poezia prezentată lor.