ROSEMARIE HAINEŞ

  COMUNICAREA ŞI PARADIGMA CULTURALĂ

                          POSTMODERNĂ


      Globalizarea, caracterul informaţional al societăţii de astăzi, coexistă pe fundalul unei noi paradigme sociale şi culturale, numită postmodernism.
      Societatea postmodernă, având drept model lumea americană actuală, se confruntă cu experienţe noi, remarcate de Alvin Toffler încă din anii ’60-’70; ca de exemplu: accelerarea exponenţială a ritmului vieţii, schimbarea tot mai frecventă a decorurilor, cunoştinţelor, mediului de viaţă, pe care le-a numit cu un termen generic – tranzienţă . „Tranzienţa este noua instabilitate în viaţa de fiecare zi. Ea se exprimă printr-o senzaţie, un sentiment de nepermanenţă” . Deşi istoria şi semnificaţia conceptului de postmodernism sunt încă controversate, el există ca o nouă epistemă. Există atâtea postmodernisme câţi teoreticieni ai postmodernismului sunt; ambiguitatea constituie una din trăsăturile definitorii ale acestui concept.
      Sentimentul comun al sistemelor de gândire care au teoretizat postmodernismul este că o mare epocă din istoria umanităţii – modernitatea – s-a încheiat şi că intrăm într-o lume de alt tip, în care concepte fundamentale ca realitate, istorie, valoare, gândire, artă se modifică esenţial şi odată cu ele, omul însuşi.
      Indiferent că el se manifestă în literatură, arhitectură, muzică, politică, religie, economie, ştiinţă, fotografie, televiziune, filosofie, antropologie, lingvistică, istoriografie, caracteristicile postmodernismului ar fi: dislocare, diversitate, antireprezentaţionalism, alteritate, feminism, textualism. Temele specifice sunt: sfârşitul filosofiei, epistemologiei, umanismului, istorismului progresist.
      Paradigma postmodernă înlocuieşte conceptele moderniste: realism, formalism, semantică, fundamentalism, reprezentare, narativ, tipic, origini-cauze, obiectivitate, determinare, sectarism cu noi concepte care se impun: eclectism, antiformalism, egalitarism, anarhie, eros, proces, deconstrucţie, dispersie, diferenţă, ironie, indeterminare, imanenţă.

                                             
      Paradigma modernităţii s-a născut în Evul Mediu din criza credinţelor morale şi religioase exacerbate. Paradigma modernităţii a intrat într-o criză ce a afectat valorile cunoaşterii şi raţiunii pe care ea le-a absolutizat prin scientism şi tehnocratism. Susţinerea raţionalităţii unice ca aspect crucial al modernismului reprezintă una din principalele idei atacate de postmodernism. Deoarece viziunea modernă asociază ştiinţa cu noţiunile de raţiune şi adevăr unice, postmodernismul este direct implicat în detronarea ştiinţei de pe poziţia care îi permitea să monopolizeze raţiunea absolută .
      Postmodernismul neagă existenţa unei naturi umane constante în timp şi în diverse culturi, susţinând imposibilitatea omului de a ajunge la esenţa realului. Pretenţia ştiinţei de a fi deţinătoare de adevăr despre natura esenţială a lucrurilor şi fenomenelor îi apare suspectă. Se pierde încrederea în existenţa surselor unice de legitimare a modalităţilor reducţioniste ale explicaţiei .
      Postmodernismul privilegiază eterogenitatea şi diferenţa, ca forţă eliberatoare în redefinirea discursului cultural. Fragmentarea, indeterminarea şi neîncrederea în discursurile universale şi totalizatoare caracterizează criza paradigmei moderniste. Redescoperirea pragmatismului şi hermeneuticii în filosofie, schimbarea orientării cu privire la filosofia situaţiei, accentele asupra discontinuităţii şi diferenţei în istorie şi asupra convenţiei poliforme în locul accentelor,îndreptarea spre cauzalitatea simplă sau chiar cea complexă, noile dezvoltări ale matematicii, relevând indeterminismul (teoria catastrofelor şi teoria haosului, geometria fractală), refuzul narativităţii şi al interpretărilor metateoretice cu aplicare universală, resurecţia în etică şi antropologie a validităţii şi demnităţii „altuia” sunt toate indicii ale unei profunde schimbări, ca răspuns la criza conceptului modernităţii. După postmodernişti diferitele realităţi pot coexista şi interpenetra, limita între ficţiune şi realitate, între iluzie şi ştiinţă se estompează.
      Criza secolului (desigur, a sec. al XX lea) este criza gândirii scietiste care a construit un om fără divinitate, un om ce a descoperit singur, prin propria cercetare, lipsa de sens a existenţei sale tehnicist-consumatoriste .
      Logica societăţii moderne a presupus dominarea naturii şi eului uman, prin revoluţia tehnico-ştiinţifică. Scopul modernizării universale a însemnat raţionalizarea economică, organizarea programatică, determinarea politică, ideologia materialistă.
      Conceptul politic al modernităţii a însemnat un stat birocratic adesea atotputernic, despre care se credea că va putea ajunge la forme perfect organizate tehnic şi ştiinţific. Autoritarismul politic a născut uşor totalitarismul, alt semn evident al crizei modernităţii.
      Conceptul psihologic al modernităţii a opus consensului magic sau religios al comunităţii tradiţionale existenţa individului cu interese conştientizate, manipulat însă de o exterioritate pe care a perceput-o ca raţională,.......                    

mai mult....