MIRON KIROPOL

       (1936 - 2020)

 GESTUL DĂRUIT GRAȚIEI*

                  *

Eşti numărat în cer să fii              
Fluture sau fantomă de balaur,                 
Tu, care-mi eşti pecete numerele de aur.
Din ochii tăi smulgi lacrimile vii
Care în mână ţi se zbat.

E dimineaţă şi continui să fiu în noapte.
Chipuri pudrate pe buze cu şoapte
Apar şi dispar grele de ceaţă.

                  *

Dimineaţa cu dinţi îngheţaţi
Muşcând lemnul ferestrei.
Un zid se prăbuşeşte lăsând să apară
Zidit acolo un schelet.
Îi aud ieşindu-i din oase o rugăciune:            
“Încearcă să mă trezeşti.
Pune-mi pe umeri buzele tale.
Şi voi ieşi din bezna asta.”                 
Şi din nou îi pun buzele pe umăr
Pe când se spulberă.

                  *

Asemenea fantomelor mă duc
În haină de ceaţă.
A frumuseţii faţă
Îmi scoate trupul din trup.
O zână se arată
Dar piatră întrupată
În ceea ce e chipul
Când nu mai e chip.
În toate stau arcană                        
Mirare-a nudităţii.

                 *

Câte amintiri în mine,
Crini ofiliţi, prăpastie altor suspine,
Clipe care dispar,
Flaute-n plâns ca în falset uşor,            
Întorcându-te la izvor.
Şi lacrima devine atât de mare
Ca o ultimă întrebare.                         
Cântăreţii sunt morţi de mult,
Păsările şi ele moarte,
Dar continuă să se poarte
Ca muzicieni principali.
Toate sunt şi mai străfund
Decăt le-am văzut vreodată.

                 *


Din ce-i pământ iau forma cea mai tânără.
Şi mă răpeşte în altă transparenţă.
Sunt ocrul plutitor peste fiinţe,               
Culoare a unui liturgic veşmânt.
Sunt cornul lunii peste vânătoare.
Nimic nu se petrece pe pământ,
Lumea e ale văzduhurilor popoare.       
Bâjbâi prin mine după adevăr...
Abia trăiesc. Atât. Un fir de păr.

                 *

Hambarul e plin
De frumoase mandragore.
Cu mâinile pe sân
Încă trăiesc, le-ngân                
Somnul la porţi.
Ziua se vrăjeşte
Frunză după frunză,
Prag dupa prag.
Din ce lumi mă trag
Infinire ascunsă?                                 
Din iarba neagră
Ce duh rechem                                 
Visând o tanagră
Că devine mamă?

                 *

Zile, nopţi, lumină, întuneric.
Peste tot pluteşte duhul sferic.
Miezul se arată fără veste.
Cine trece puntea în poveste?
Casa ridicată de strămoşi păstrează
Închişi în piatră îngerii de pază.
Şi o ciocănitoare din vechime bate
În scoarţa unui copac nestemate.                
Un pas tremurat de copil suie
Ca o flacără de căţuie.  cutremurarea
                 

* poeme din volumul GESTUL DĂRUIT GRAȚIEI, poeme inedite scrise de Miron Kiropol în ultimii ani ai vieții.     

mai mult........

aici un poem olograf.......