22 noiembrie 2017
Fiecărui om i se dă o altfel de tulburare, O altfel de pace. Celui care i se dă noaptea ca favorită. Face parte din primii oameni, Din ultimele semne A unei făclii stinse. În el îşi face cale Aştrii din abis în abis călători Culegând în ei întunericul, Păzind lumina. A visat că s-a trezit din vis. Va trăi din cultul păsărilor Şi va cunoaşte pragul Pe care a călcat odinioară un zeu, Numai el adevărat.
* M-au îngropat uitându-mă în groapă. Aşa de mult spuneau că mă iubesc. Din când în când auzeam o pietricică Desprinsă din pământ Ca un ecou smuls cerului. Auzeam trăind adâncul, rădăcinile Chiar dacă uscate. Auzeam cum bătăile inimii Se pregăteau de facere. Nu se cunoştea încă nimic Despre umbrele ascunse în sufletul străbunilor Şi care în sfârşit se arătau În ele cu lacrimile adunate În sacul cu cenuşă.
* Îmi vine somnul şi voi adormi Ca-n zece veacuri de copilării. Te voi avea, frumoaso, atribut Al flăcărilor care ne-au născut. Împreunat cu cerul am să cânt Amestecat cu ceară şi pământ.
23 noiembrie 2017
Câtă temniţă a îndurat sufletul! Din el picură sânge parfumat. Parcă îi geme răsufletul Prin care s-a purificat. Unde te duci, îl întreabă inima, Unde te duci? Lumina încă nu a devorat cerul. De-ar fi numai lumina, Cea de dorinţă prevestitoare, Strângând în braţe până la moarte Pământ şi mare. Dar atât de mult iubeşte lumina (Chiar atunci când se înnegreşte) Cutremurarea din suflet Încât cu un ţipăt uşor, Răsuflet după răsuflet I se pune covor.
* poeme din volumul CUVINTE STRIGÂNDU-ŞI CENUŞA*, ed. Vinea, Bucuresti 2019
|