MIRON KIROPOL

       (1936 - 2020)

 GESTUL DĂRUIT GRAȚIEI*

          *

Iată triumful vieţii celor morţi.
Pentru ei voi fi coperţile acestei cărţi
Aruncate în gheena,
Carne şi sânge hărăzite ţărânii şi graţiei,          
Rană pe coapsa mea.
M-am bâlbâit intr-o limbă de insectă.
Am scris poemul pe cenuşă.
Mi-am ridicat casa din sarea ochilor.                  
Am intrat în pământ să cerşesc milă.
Poezia este o coajă,
Rădăcină a ceea ce eu nu ştiu,
Sevă a începutului, vrajă.                  
Îi leg mlădiţele în coroană
Deşi în pustiu,
Deşi ca spini în tâmplele Domnului.

 
           *

Eşti numărat în cer să fii              
Fluture sau fantomă de balaur,                 
Tu, care-mi eşti pecete numerele de aur.
Din ochii tăi smulgi lacrimile vii
Care în mână ţi se zbat.

E dimineaţă şi continui să fiu în noapte.
Chipuri pudrate pe buze cu şoapte
Apar şi dispar grele de ceaţă.

          *

Vânători nevăzute ne înconjoară mut!         
Din orice colţ de trup un deţinut
Aleargă în pădurea cu frumos concert.
Din corp un corn sunând îl pierd.
Sânge ţâşnind, iluminează noaptea.                                                 
Pe rădăcini băloase tam-tam auzi de fugă,
Şi capul ţi-l pui blând pe buturugă.           
Aşa chiar plânsul bucolic                          
În zbârciturile rănii, chiar şi râsul                      
Uită moartea pe care ştie să o hrănească.

 
          *
Dimineaţa cu dinţi îngheţaţi
Muşcând lemnul ferestrei.
Un zid se prăbuşeşte lăsând să apară
Zidit acolo un schelet.
Îi aud ieşindu-i din oase o rugăciune:            
“Încearcă să mă trezeşti.
Pune-mi pe umeri buzele tale.
Şi voi ieşi din bezna asta.”                 
Şi din nou îi pun buzele pe umăr
Pe când se spulberă.

 
          *

Câte amintiri în mine,
Crini ofiliţi, prăpastie altor suspine,
Clipe care dispar,
Flaute-n plâns ca în falset uşor,            
Întorcându-te la izvor.
Şi lacrima devine atât de mare
Ca o ultimă întrebare.                         
Cântăreţii sunt morţi de mult,
Păsările şi ele moarte,
Dar continuă să se poarte
Ca muzicieni principali.
Toate sunt şi mai străfund
Decăt le-am văzut vreodată.


          *

Din ce-i pământ iau forma cea mai tânără.
Şi mă răpeşte în altă transparenţă.
Sunt ocrul plutitor peste fiinţe,               
Culoare a unui liturgic veşmânt.
Sunt cornul lunii peste vânătoare.
Nimic nu se petrece pe pământ,
Lumea e ale văzduhurilor popoare.       
Bâjbâi prin mine după adevăr...
Abia trăiesc. Atât. Un fir de păr.
 

* poeme din volumul GESTUL DĂRUIT GRAȚIEI, poeme inedite scrise de Miron Kiropol în ultimii ani ai vieții.     

mai mult........

aici un poem olograf.......