MIRON KIROPOL

       (1936 - 2020)

         CUM ERAI ATUNCI IUBITĂ*

Cum erai atunci iubită ca o nuntă – mi-era teamă
să-ţi vorbesc, să-ţi văd lumina ochilor aeriană.
Îndrăzneam doar în răsfrîngeri care apa le închise
să mă uit la tine, soră, ca parfumul de melise.
Te ţineam cu mîna stîngă de albi umeri să nu pieri
prea devreme într-o frunză galbenă sub adieri.
Susurau aproape repezi să ne-adoarmă la picioare
Mîngîind blajine lebezi** – gleznele legănătoare.***
Împrejur, pînă departe, erau sunete retrase
şi-am venit către femeia ce Brâncuşi o modelase.
Împrejur, pînă departe, cerul locuia în schele;
ea-şi trecu mîna să ardă peste umbra feţei mele.
Tu, stăpîna mea şi astăzi, cînd mă aflu clătinat
şi un pas cred că revine şi nu cred că a plecat,
tu, stăpîna mea şi astăzi, cînd zadarnic mă mai caut
în privirea ta albastră şi în glasul tău de flaut.

* Titlu modificat în Metopă: PARFUMUL DE MELISE
** lebede
*** Susurau aproape repezi… Autorul a suprimat aceste două versuri în exemplarul original, dar publicat în prima variantă.

               ÎN SOMN

Totul e străvechi – zilele au praful
greu întins pe vagi, obosite lucruri,
în odăi rămîn oameni fără formă, fără de sunet.
Frunze rar îşi pun fruntea pe ferestre
ca în somn, în vis, în adîncul umbrei
unde negrăit vor mai trece încă paşii iubitei.

    
              CÎNTEC

Sînt obosit – îmi spun – sînt obosit şi iarăşi vorbesc despre îngeri
şi iarăşi femei şi copii, bărbaţi şi adolescenţi
se ţin după mine,
îmbrăcaţi în haine de duminică.
Intru în oraş, mă opresc,
cer să beau, îmi pun mîna pe masă,
dar abia rostesc un cuvînt
şi oamenii din faţa mea se trezesc, se sperie,
îmbrăcaţi în haine de duminică.
Mă duc la tipografie, sînt corector,
mă strîng printre ziduri, vreau să nu fiu simţit,
dar de abia apar, de abia împing uşa
şi oamenii mă văd, se trezesc, se sperie,
îmbrăcaţi în haine de duminică.
Aştept să treacă noaptea, să pot pleca.
Aproape de dimineaţă străbat un oraş pustiu
prin care nu mai umblă decît somnul,
dar de abia trec o stradă
şi oamenii ce retrăiesc în vis
vin mai mulţi decît au fost pe pămînt,
părăsesc morminte,
piramide şi munţi, fluvii sfinte,
ţinîndu-se după mine,
femei şi copii, bărbaţi şi adolescenţi
îmbrăcaţi în haine de duminică.

                   LUI EMINESCU

Această lespede ce nu-mi părăseşte ochii,
această lespede de paşi sălbatici,
fugind mereu, alunecînd către ceva
nesigur,
plină de îndoieli, plină de spaime
în care au pierit atîtea guri,
s-au îngropat, s-au îngropat
mîini lîngă mîini,
ochi peste lacuri împietrite,
cetăţi unde adîncul este aur.
Aceste coruri de bărbaţi ca torţe
extatice
de-a lungul zidurilor,
suflete pe jumătate umbră.

                   LÎNGĂ IARNĂ

Se-aud fugind prin aer paşii goi
ai celor din urmă zile,
ai celor din urmă copaci,
se-aud fugind cetăţile.
Şi iarăşi ochii se închid
sub lacuri îngheţate, sus,
şi-n fiecare trup, supus
se întoarce un mit.cărui

* poeme din volumul CUVINTE STRIGÂNDU-ŞI CENUŞA*, ed. Vinea, Bucuresti 2019