MIRON KIROPOL

       (1936 - 2020)

     
     ROSARIUM REDIVIVUS*

PE CHIPUL MÎNTUITOR

Pe chipul mîntuitor
mi se coboară lumina
timpului ce adoarme
şi-şi face cuib prin abur.

Mă strîng lîngă mama uşor
şi umilinţa îmi mîngîie trupul,
mă strîng peste iarba care piere
aici în adîncul văzduhurilor.

Mă strîng, mă umilesc printre¹* florile
arse de lumînări
lîngă mama, lîngă duhul ei întors
nepotolit de pămînt.

________________
1. Între in Metopă.

PRIMĂVARĂ
(variantă)

Vei sta lîngă morţi,
migrînd o dată cu ei
şi parul tău va căpăta o culoare
de lut.
Un cer pur, încă nenăscut
în oameni, va pluti deasupra ta
peste zei
în tot ce se adînceşte şi moare,
dar fecundează hiacintul şi ţelina sacră,
cu respiraţie delectabilă implorându-ţi
urechea.
Pomii pe care îi ascunzi
se vor face cruzi
ca primăvara
la vatra atavică a ciripitului.
 

APROAPE DE SEARĂ

Ce repede a trecut ziua de azi şi tu cu părul de vînt
legănat ca iedera, învăluindu-te în frageda răcoare.
Pe gură îmi stăruie încă un glas, dar nu sînt
acum, decît o urmă în prundul aleii.
Şi trec peste mine lacurile serii – lebedele de odinioară
îşi scufundă imaginea în sufletul meu, zeii
lumilor cîte se întîmplară...
Mă cuprinzi şi-mi culci braţul pe unde ca-n zbor
şi zboară cu mine timpul de-a lungul eternelor gesturi,
veşmîntul tău îmi acoperă inima, uimind-o uşor –
o, ape, o, ierburi.

CHEMARE

Printre arbori de dincolo
toamna mă cobor şi adorm
lîngă statui obosite,
lîngă sfîrşitul îndepărtat
al păsărilor.
Umbre mă înconjoară*
cu chipul căzut
tîrînd spre inimă pasul greoi
ca scoarţa prin abur.
Umbra ta cu ochii albaştri, în piatră,
epitaf pe care anii îl fac
indescifrabil.
Şi fuga pămîntului, rădăcinile
smulse de ape şi flăcări.

CÎNTEC

Sînt obosit – îmi spun – sînt obosit şi iarăşi vorbesc despre îngeri
şi iarăşi femei şi copii, bărbaţi şi adolescenţi
se ţin după mine,
îmbrăcaţi în haine de duminică.
Intru în oraş, mă opresc,
cer să beau, îmi pun mîna pe masă,
dar abia rostesc un cuvînt
şi oamenii din faţa mea se trezesc, se sperie,
îmbrăcaţi în haine de duminică.
Mă duc la tipografie, sînt corector,
mă strîng printre ziduri, vreau să nu fiu simţit,
dar de abia apar, de abia împing uşa
şi oamenii mă văd, se trezesc, se sperie,
îmbrăcaţi în haine de duminică.
Aştept să treacă noaptea, să pot pleca.
Aproape de dimineaţă străbat un oraş pustiu
prin care nu mai umblă decît somnul,
dar de abia trec o stradă
şi oamenii ce retrăiesc în vis
vin mai mulţi decît au fost pe pămînt,
părăsesc morminte,
piramide şi munţi, fluvii sfinte,
ţinîndu-se după mine,
femei şi copii, bărbaţi şi adolescenţi
îmbrăcaţi în haine de duminică. 

* poeme din volumul ROSARIUM REDIVIVUS, ed. Timpul, Iaşi 2022
         ediţie îngrijită şi prefaţă de FLORENTIN PALAGHIA

mai mult........