MAGDA URSACHE
                        
                                   
                           La braț cu Mnemosyne

     Citind Anamteme. Din Delta memoriei, III (Editura Eikon, București, 2025) mi-au venit în minte titluri din care mi-era greu să aleg: Examen la conștiință sau, poate, Exerciții de conștiință, dat fiind faptul că Vasile Gogea vede „conștiința morală ca un instrument muzical”, cu care știe a umbla, cum ar umbla cu lăuta,ca să-l parafrazez pe Kogălniceanu. Alt titlu posibil: Rugă pentru memorie, pentru că mărturia prin mărturisire nu vine numai pentru tine și pentru mine, ci pentru lumea întreagă. Or, fără memoria trecutului, prezentul e gol-goluț, așa cum teoretizează filosoful Mircea Florian în Recesivitatea ca structură a lumii.
     Am mers încet ca melcul din „propoeziții”, țintind grindul central al Deltei. Lectura m-a împins în toate apele: de-a lung de Berevoi, râul copilăriei, până-n Șchei; de pe Olt, un Mississipi imaginar pentru autor, până pe Someș, fără să mă scufund. La Sighet, de pe podul de lemn al Tisei se vedea Biserica Albă, atunci în URSS. Pe fluviul Memoriei, de la Tisa pân' la Delta Memoriei, m-au trecut toate apele. „Dar memoria , scrie Virgil Rațiu” nu e de apă ci de stâncă și stei”. Am contemplat cataracte, chei, meandre ale existenței lui Vasile Gogea, neocolind sedimente, aluviuni, gunoaie care îneacă și de care-i plin Bahluviul ieșean. Revolta cadeților de la Liceul militar „Dimitrie Cantemir” din Breaza, noiembrie '69, i-a schimbat cursul vieții. N-a fost să fie cadet? Mai bine.
     Într-un târziu, l-am găsit pe Vasile Gogea alături de grecoaica Mnemosyne, veghind și supraveghind. Îi șoptea în melcul urechii că Memoria e facultate mentală de neprețuit. Și n-are dreptate muza muzelor, în număr de 9, protectoare ale artelor care dau sens lumii, de vreme ce doba proletcultă se aude din nou, asurzitor, iar „holocaustul axiologic”, urmărind inversarea scării valorilor, a intrat iarăși în rol?
Anamtema, ne spune DEX-ul, e un exercițiu de fixare în minte a faptelor și nefaptelor, a sentimentelor. Să fie un soi de boală, de fixație a autorului? Nu. Mai degrabă opusul amneziei dorite sau nedorite. Criteriul nu-i altul decât adevărul, fruct oprit, presupunând mult risc să muști din el.
Mai știu și eu câte ceva despre depășirea fricii. Nicio problemă pentru V.G., luptător social neadaptat la nedreptate, care n-a șovăit nici în acel noiembrie 15,1987, la Brașov, nici în acel Decembrie 1989 și nici acum, când, după 36 de ani de schimbare-n modificare, România pare a fi ca subterana lui Dostoievski, iar în „sub-estul Europei” e posibil, dar mai ales imposibil, orice.

Da, am ajuns țară a tuturor imposibilităților. O mai fi ceva roz în „est-etica” noastră, cum o numea Monica Lovinescu? Poate dacă-l vopsim în roz pe Vladimir Tismăneanu, cu Raport final cu tot, și-l depunem în Cartierul Primăverii, cum au făcut praghezii cu tancul sovietic.

      Anamteme îl arată pe Vasile Gogea dansând cu lupii. L-a învățat lupoaica Huta, născută în același an cu el, reapărând ca să deschidă Anamteme III ca simbol al loialității, al fidelității, dar și al nostalgiei. S-a stins de dorul-dor, după ce familia a plecat din Sighet în Țara Făgărașului. Să-ți moară un câine, spune un personaj al meu, e mai rău decât să-ți moară un prieten.
Proza scurtă, intitulată Huta e ca o nucă verde și tare. Gogea avertizează: „Atenție, urmează o lectură care vă poate afecta emoțional.”A urmat o carte întreagă care pe mine m-a tulburat emoțional.
Am trecut prin aceleași refuzuri, ca și mai tânărul Vasile Gogea, ceea ce arată cât de mult a durat comunismul cu rele și rele. El era pionier în '62, când eu terminam Liceul „B.P.Hasdeu”. Copil, a refuzat să fie dobaș, să bată entuziast toba la pionieri. Nici eu nu puteam fi entuziasmată de salutul (voios) de pionier. Când m-au pus șef de detașament, am uitat salutul și m-au eliminat pe dată. Când se năștea el, în 7 august 1953, an în care a murit Stalin, învățătoarea m-a forțat să-l plâng pe „tătuca”. Pe ferestrele de tren scria pa ruski, Nu vă aplecați în afară!, iar la Brașov se puteau citi, pe Tâmpa, literele STALIN, pe trunchiuri de brazi. Am trecut prin defilări de unu mai, prin munci agricole la desfăcat păpșoi (el elev, eu angajată la „Al.I.Cuza”, în prezent UAIC). Iubita lui secretă a fost Doamna Stanca (bust); mie un coleg de liceu, Florentin Popescu, îmi spune Doamna Chiajna, de îndărătnică ce sunt.Cât despre generație (care, totuși, cuprinde 30 de ani, nu zece, ca acuma: avem optzeciști, nouăzeciști, doimiiști, în curând ...lustrași cu operă de mare valoare), Vasile Gogea e optzecist, eu șaptezecistă la debut editorial, reintrând în scena literară cu nouăzeciștii, după 13 ani de semnătură interzisă. Dar, ca și Goma, m-am dezis de titulatura disident. A fost o greșeală de tipar plantată anume de corectură și comandată de red. șef, obedientul la „sarcini” PCR, Liviu Leonte.
Și aici trebuie să-l contrazic pe Ion Mureșan, deși sunt asertivă la poezia sa magistrală. Nu, nu cred că Vasile Gogea ar avea antipatii consecvente și simpatii la fel de consecvente după 36 de ani. N-are cum. Între timp, democrația a ajuns democrat-ură, se duce spre dictat-ură și spre cenz-ură, iar simpatiile, inevitabile în '90, au ajuns evitabile în 2026. Post-socialist, s-a întreținut anume un vacarm (v.Voci în vacarm. Un dialog cu Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, Eikon, 2010), să nu mai gândim limpede și să ne culcăm pe trandafirii iliești („Ce votăm aia mâncăm”, se striga în Zona Zero de Comunism din Piața Universității), când soluția nu era alta decât aplicarea Punctului 8 de la Timișoara. Unii au fost ademeniți cu folos propriu de Securitate, alții simțindu-se, sub cele 7 servicii sau câte or fi fiind, în insecuritate.
De ce sunt intelectualii lași? întreba Mircea Eliade. Dintr-un confort al nepăsării. După atâția ani de iluzii și speranțe deșarte, ca țara asta anormală să devină normală,........

mai mult.........