MIHAELA MALEA STROE

             Meşterul Manole – Ipostaza christică,
                     în drama lui Lucian Blaga
 

     O creaţie literară de complexitatea dramei „Meşterul Manole” a lui Lucian Blaga poate oferi oricând noi perspective de lectură. Citită în spiritul tradiţionalismului ortodoxist, piesa permite relevarea unui meşter Manole în ipostază christică. Sunt multe argumente în acest sens, dar, din motive de spaţiu, le voi rezuma (lăsând cu totul la o parte o altă ipostază a personajului, aceea de damnat, „nebun”, om modern revoltat, revendicativ, care se ceartă cu Dumnezeu şi contestă justiţia divină).
     În paralela Manole-Iisus, se poate observa că, în plan simbolic, amândoi au ca „mireasă” Biserica, lăcaşul sacru, imposibil de în-fiinţat (pentru Iisus) sau de în-trupat (pentru Manole) fără de jertfă.
     După şapte ani de trudă zadarnică, timp în care construcţia se tot surpă şi meşterul pierde „credinţă, ziduri şi somn,” acesta se adresează Tatălui: „Doamne - Doamne, de ce m-ai părăsit?” „Eli, Eli lamma sabachtani?” rostise şi Iisus pe cruce, aşa cum atestă Sfintele Evanghelii.
     „Crucificat” sufleteşte între „dorul de a zămisli frumuseţi” şi necesitatea unei jertfe mai presus de orice omenească raţiune („Jertfa aceasta de neînchipuit — cine-o cere? Din lumină Dumnezeu nu poate s-o ceară, fiindcă e jertfă de sânge; din adâncimi puterile necurate nu pot s-o ceară, fiindcă jertfa e împotriva lor”), Manole dobândeşte şi alte valenţe christice.
    El înţelege, dacă nu taina jertfei, măcar faptul că, pentru statornicirea lăcaşului sfânt, i se cere „jerfa cea mai mare,” adică mai mult decât jertfirea de sine. Jertfa sacramentală presupune dăruirea lamurei, a ceea ce este mai bun şi mai de preţ pentru creator. În arealul cultural al unui maxim sacrificial, Tatăl îşi jertfeşte Fiul, Avram este gata să-1 sacrifice pe Isaac şi, urmând aceeaşi paradigmă, soţul îşi sacrifică soţia, fratele – sora, tatăl – fiica (în piesă, jertfa urmează să fie o „soţie care încă n-a născut,” o „soră curată” sau o „fiică luminată”). 

Creatorul-Manole ştie că „prin suferinţă, până la urmă multe se pot desăvârşi”, iar desăvârşirea nu se atinge prin surogate de suferinţă, ci prin suferinţa extremă („jertfa cea mai mare”).
     Cei nouă zidari (prelevaţi, ca număr, din sursa laică – balada) sunt corespondenţii celor doisprezece ucenici (din sursa biblică). Ei şi-au părăsit rosturile cotidiene („pescar, băieş, cioban, călugăr”) alăturându-se lui Manole pentru a înălţa dimpreună cu el sfântul lăcaş, tot aşa cum, odinioară, ucenicii lui Iisus şi-au părăsit rosturile cotidiene spre a-şi urma Învăţătorul. Al doilea zidar îi mărturiseşte meşterului: „Am venit în pas cu tine şi te iubim. Ne încredem în plănuirile tale, dar pământul e pretutindeni împotriva noastră cu vrăjmăşie năpraznică”. Urmăriţi de „schimonositele, deşiratele, coclitele” forţe potrivnice zidirii, învăţăceii lui Manole sunt cuprinşi de îndoieli, se ceartă, vor să abandoneze, dar, până la urmă, rămân în „ocolul de vrajă” al ridicării bisericii. Zidarii trec prin stări similare celor prin care aflăm – dacă urmărim textul biblic – că au trecut şi ucenicii lui Iisus în confruntarea lor cu vrăjmăşia oamenilor şi a unui anumit timp istoric ostil.
Asumarea sacrificiului/autosacrificiului este precedată, în ambele cazuri, de actul rugăciunii. Astfel, înainte de a primi ultimatumul lui Vodă şi de a purcede la ultima încercare de ridicare a lăcaşului (încercare ce presupune acceptarea jertfei), Manole „Cu un ochi tot măsoară, cu celălalt se roagă. Nu râde cu niciunul. Lăcrimează cu amândoi”. Mai mult, al treilea zidar îl întreabă: „Ai asudat sânge, Manole?” (s.n.). Întregul context conduce la analogia cu celebra rugăciune a Mântuitorului în Grădina Ghetsimani, premergătoare patimilor şi crucificării. Aflat „în chin de moarte”, Fiul se roagă Tatălui să fie cruţat de „paharul” suferinţei şi morţii, acceptând, desigur, "voia Tatălui”. În timpul rugăciunii, spune Evanghelia Sf. Luca, „sudoarea lui s-a făcut ca picături de sânge” (s.n.)
      Precum Fiul ce se lasă „în voia Tatălui”, Manole, acceptând jertfa, se lasă în voia „ochiului din triunghiul de sus” şi în grija „mielului din potir”, conştient că „aceluia i se va lua, care mai tare va iubi, şi de iubit iubim toţi deopotrivă. Aici începe grija mielului din potir.” E tot un fel de rosti „nu voia mea să se facă”, omul-Manole încredinţându-se voinţei divine.
    În relaţia Manole – Iisus, raportată la ideea de jertfă, se pot observa şi anumite complementarităţi. Lui Iisus I se cere jertfirea de Sine (pătimire trupească), lui Manole – jertfirea femeii iubite (pătimire sufletească).
     Când Manole admite să jertfească, omeneşte sau profan privind, el se dezumanizează. În alt plan al înţelegerii faptelor („în lumea harului, unde îndelungă răbdare se cere” şi unde jertfa nu echivalează omuciderii), el se îndumnezeieşte, iese de sub incidenţa contabilităţii cotidiene. Pe durata ridicării .........

mai mult....