MIHAELA MALEA-STROE
                                              
 

                  „Pledoarie… pentru omenie ”

      Motto: „Nu locuim într-o țară, locuim într-o limbă. Asta și nimic altceva înseamnă patria.” (E. Cioran)

Limba română, în fața cui o iubește și o respectă, își dezvăluie – cu discreție – spiritul aproape liturgic.

De curând mi-a venit în minte o expresie veche, a cărei frecvență a scăzut considerabil: a fi om de omenie. Aparent redundantă, în măsura în care omenia derivă de la om, la o analiză atentă expresia se dovedește a fi de o bogăție semantică rar întâlnită. Mai mult, ea pare să nu aibă corespondent în alte limbi (cf. Aurel L. Berheci, „Omenie și demnitate” ), fiind specifică limbii române. Iar dacă „limba e stăpâna noastră” (M. Eminescu), a fi „om de omenie” spune ceva despre vorbitorii ei nativi și despre cei adoptivi care și-au însușit-o cu dragoste, nu formal. Ies din discuție vorbitorii-geambași care – din infatuare, snobism, mimetism – devin sabotori ai propriei limbi și, în loc să-i cultive bogăția și frumusețea, o privează de nuanțe. În prezent, pesemne sub influența englezescului humanity sau a franțuzescului humanité, am întâlnit – chiar și la persoane cu pretenții – tendința de a înlocui cuvântul „omenie” cu „umanitate”, un sinonim impropriu, câtă vreme, în română, „umanitatea” este sinonimă „omenirii”, definind totalitatea locuitorilor planetei (în DEX: umanitate = omenire, lume, genul uman, neamul omenesc, totalitatea oamenilor etc., pe ultimul loc umanitate=omenie, cu mențiunea „învechit”).

Să spui că „umanitatea și-a pierdut omenia” are sens, în timp ce „umanitatea și-a pierdut umanitatea” ar fi doar un calambur… corect, dar steril. Poți spune „umanitatea a progresat tehnologic”, nu și „omenia a progresat tehnologic”, „umanitatea numără opt miliarde de persoane”, nu și „omenia numără opt miliarde de persoane…” . Aforistic, la Valeriu Butulescu: „Paradox: omenirea crește, omenia scade.”

Pe tărâmul limbii române, timpul a șlefuit clar sensurile: umanitatea/omenirea ține de demografie, are trup, sporește sau scade numeric, este cuantificabilă, omenia ține de spiritualitate, de conștiință, este lăuntrică, imaterială, nenumărabilă.

       
Ce înseamnă, la urma urmei, „a fi om de omenie”? Un răspuns găsim la Dimitrie Cantemir: „Toată omenia și vrednicia omenească într-aceasta se împlinește: pe neputincios să ajute și neștiutorului nu numai cu cuvântul, ci mai vârtos cu fapta, pildă aievea să-i arate.” Alt răspuns, la Ion D. Vulcănescu: „Omul de omenie are conștiința schimbarea responsabilității față de lumea al cărui beneficiar este – lumea spiritului, căreia îi pune la dispoziție cunoașterea, trăirea și acțiunea sa.”

La secțiunea cuvenită, cuvântul „omenie” apare și în celebrul „Dicționar al înțelepciunii” (Theofil Simenschy) care citează cugetări admirative sau amare despre om și omenie ale unor mari gânditori și scriitori ai lumii: „Ome-nia este prima dintre virtuți” („L’humanité est la première des vertus” – Vauvenargues). Oare cum ar traduce un contemporan snob afirmația lui Vauvenargues? „Umanitatea este prima dintre virtuți”?!

Cuvântul „omenie” este prezent la noi într-un șir consistent de proverbe și zicători girate de înțelepciunea populară, transmise mai ales prin viu grai. În prima copilărie și apoi în vacanțele petrecute la țară, în satul natal, auzeam mereu vorbindu-se cu admirație și respect despre cutare sau cutare locuitor care este „om de omenie”, subînțelegând nu o singură virtute, ci un cumul (și – și), o simultaneitate de însușiri pozitive: bun, blând, de treabă, de cuvânt, de ispravă, de bun-simț, cumsecade, cinstit/sincer, darnic, primitor, vrednic, modest, altruist, milos, de încredere etc. Pentru mine, acesta a fost un prim și „viu” dicționar nescris al înțelesurilor omeniei, înțelesuri în mare parte înregistrate acum în DEX. Pe lângă asta, în jurul expresiei „om de omenie”, în vorbirea sătenilor gravitau expresii convergente ca sens, menite să sporească nuanțele: „om bun ca pâinea caldă” (omenia sinonimă bunătății superlative), „un om… pâinea lui Dumnezeu/om plăcut lui Dumnezeu”(omenia sinonimă bunătății/ blândeții de sorginte sacră, înțelepciunii), „om cu frica lui Dumnezeu” (credincios, smerit, omenos, ghidat în viață de repere morale din prescripții divine, cumpătat, pașnic, nu fanatic sau habotnic!). În plus, omul de omenie este înzestrat cu simțul umorului, apanaj al inteligenței: „Cine de glumă nu știe, nu e om de omenie”.

La antipod, expresia „om fără niciun Dumnezeu” portretiza și portretizează (tot cumulativ) insul rău/răutăcios, „om de nimic”, „om de paie”, egoist, egocentrist, sieșisuficient, arogant, emancipat de divinitate, distanțat de orice reper sacru, mincinosul, ticălosul, netrebnicul, agresivul, necinstitul, hainul, impostorul, prefăcutul, neisprăvitul etc., într-un cuvânt: neomenosul! Insul care se leapădă – prin proprie opțiune sau prin educație (mai ales politică) – de scânteia sacră (indiferent din ce credință/religie nealterată de interpretări conjuncturale ar veni ea), sărăcit de una dintre calitățile pe care le presupune omenia, ajunge „din om-neom”, devine „inuman”. Ignorarea /respingerea/negarea sacrului intrinsec atrage după sine degradarea condiției umane. „Înțelegem prin OMENIE reflectarea în conștiință a principiului echității cosmice în forma specifică lumii spiritului.”(Ion D. Vulcănescu)................

mai mult........