DELIA MUNTEAN

             
                Despre tăcere ca ritual și probă
      
          
     Exponent al ramurii ardelene a generației optzeciste, Mircea Petean și-a construit un discurs poetic original, ce își trage sevele atât din realul exterior, cât și din cel lăuntric. Sunt spații ale viețuirii între care frontierele se dovedesc flexibile, în continuă prefacere. Chiar și în momentele de acalmie, re-cepționăm mai degrabă o stare de veghe. O tăcere și o hodi-nă în lucrare, ce stârnesc rezonanțe în suflet și în cuvânt. E o particularitate a liricii sale relevabilă în numeroase poeme, indiferent de epoca în care au fost scrise și de traiectoria tematică îmbrățișată.
     Avem acum înainte-ne antologia din colecția „O sută și una de poezii” (București: Editura Academiei Române, 2022, prefață de Ovidiu Pecican), unde o serie de piese adăpostesc în fundal o pace prelumească, aproape inconștientă de ceea ce ia naștere în marginile ei („nămolul cald dospea / ca o pâi-ne nebună” – Zei și cuvinte). Pare un „somn teluric” (Arca de pământ) vegheat de cer, o liniște care așteaptă să fie trezită de cuvântul poetului-demiurg.
     Să urmărim, de pildă, cele dintâi texte ale culegerii, din secțiunea cu titlul „Elegii, balade, ode și proverbe”. Ne întâmpină în ele vârsta aurorală, de armonie cu sine a făcătorului de cuvinte („aveam pasiunea de a scormoni pământul / a căutătorilor de aur și arheologilor / dublată de pofta de a devora bulbi și rizomi / a oamenilor dinaintea descoperirii focului” – Mâncătorii de bulbi), un răstimp al ființei ce înregistrează sălbăticia universului cu toate sim-țurile („pământul era gras ca untul dar impur / noi mâncătorii de bulbi / eram numai gheare nări și pori dilatați enorm / – atenție la cucută – / cât despre impudici brusturi / feream din instinct sexele lor virginale / ne disputam teatrul de operații cu râmele oarbe / cu monstruoasele coropișnițe / și cu super-delicatele vaci ale Domnului / cu dătătoarele de fiori urechelnițe / și cu furnicile-gospodari” – idem).

                                             
     E conturată în poemele respective o stare de promisiune mirosind a creștere, o dimineață a omenirii/a individului în care se pregătesc marile călătorii („sau ieșeam în mijlocul câmpului negru / ca să construim atât de mult visata navă de pământ / care avea să ne poarte în jurul lumii” – Arca de pământ), iar copilul deprinde taina eliberării de humă prin puterea minții, a imaginației („arca de pământ aștepta botezul focului / înainte de a spinteca apele potopului verde / estimp noi dăruiam zborului păsări de lut // frământam pământul cu grația și voluptatea olarului / rupeam bucăți de magmă / și le-azvârleam în cer cu chiote // lutul spărgea văzduhul / ceva se rupea în noi / lutul zăbovea într-un cuib rotitor de lumină // păsările încremeneau și ele pentru o clipă / pământul se oprea din rotire / noi rămâneam spânzurați de priviri / ca niște forme ascetice cioplite-n trunchiul verii” – Păsările de lut).

     Învăluite în liniștea primitivă – „tăcerea tăcerilor” –, întrupările realului se arată așadar și capătă sens/ miez grație Verbului („la început a fost Cuvântul și Cuvântul era unduire de sunete / și tăceri / și energia eliberată din ciocnirea lor e la originea tuturor văzutelor și nevăzutelor”– p. 60; sau: „invoci liniștea în care «se rotunjesc ciuperci și pietre» liniștea în care «poți auzi cum îmbătrânește pământul»” – Poemul), expus, tocmai din cauza acesteia, cu sfială și cu o oarecare teamă. Am putea spune, cu uimirea celui care le vede pentru prima oară. O asemenea raportare se regăsește nu doar în poemele despre copilărie (a insului, respectiv a umanității), ea convertindu-se pe parcurs în coordonată esențială a crezului artistic al lui Mircea Petean. „Și la ce bună scrierea dacă nu are ceva din frisonul rostirii dintâi?” – se întreabă și ne întreabă (retoric) poetul în al doilea text al ciclului „Rostiri, nerostite, tăceri” (cuprinzând extrase din Trilogia ligură). Logosul devine, iată, atât consecință a înminunării ființei înaintea a ceea ce ascunde evidența (fundal perceput însă de artist cu maximă intensitate: „vrajă – asta e rostirea / să vrăjești privind ochii și chipul străluminat al celuilalt / să te lași vrăjit” – p. 62), cât și mijloc prin care elementele realității obiective pot urca (sau nu) trepte în Rânduiala cosmică și, cu atât mai mult, în coacerea eurilor „întinse la uscat pe sfoara dintre Nimeni și Careva” (p. 55): călătorul de profesie, ultimul om, Ulise, Nicanor, marele sforar, anonimul transilvan, magul, Ucenicul, scribul demisionar, bibliotecarul de serviciu, un nenorocit de poet etc.
      Rezultatul, esteticește, al unei atari perspective nu poate fi decât „vizibil și invizibil / audibil și inaudibil / tangibil și intangibil / el e și totuși nu e” (Poem gravat pe zid), iar pentru a dobândi vrednicia de care vorbeam, trebuie clădit cu materiale care să dureze. Cuvinte, nu vorbe. Ardeleanul Mircea Petean refuză de aceea risipa, superficialitatea¹, respinge aflarea în treabă: „vreau să risc / nu să m-ascund în gozul vorbelor fără acoperire” (Vreau fără să vreau). Pentru el, poezia nu înseamnă pierdere de vreme, prozaică destindere (ale lui și ale cititorului), ea constituie.........    

mai mult....