DELIA MUNTEAN

                          Sub sechestrul vremilor
         
             
     În 2022 a ieșit de sub tipar ediția a treia a romanului Crepuscul, semnat de Radu Ciobanu – prozator născut în Timișoara, stabilit de câțiva ani în Germania. La apariție, în 1971, cartea obținuse Premiul pentru Proză al Uniunii Scriito-rilor din România. Reeditarea ei de către Limes-ul clujean se dorește o modalitate de a readuce înaintea publicului o creație de căpătâi a scriitorului, ce prelungește epica realistă transilvană din primele decenii ale secolului XX. Descen-dența tematică, urmărind creșterea și mai ales descreșterea unei familii, pe un fundal impregnat de jocurile istoriei și ale politicului, beneficiază însă de o primenire subs-tanțială în ceea ce privește maniera de tratare a subiectului, aspect care poate menține romanul în atenția consumatorului de literatură din zilele noastre. Ne gândim la dimensiuni precum: orches-trarea nelineară a conținuturilor, inserțiile epistolare, diaristice și reportericești, apelul la achizițiile psihologiei (uneori, chiar și în sesizarea unor comportamente mărunte: „Aici Moise făcu o pauză de efect, în care scuipă admirativ și gras într-o parte” – p. 75), împrumutul de tehnici din cinematografie (flashbackul, succesiunea mai rapidă sau mai lentă a unor cadre), prezența unor pasaje ce devoalează sinuozitatea gestului scriptural, exploatarea subtilă a resur-selor limbajului (de mare efect dovedindu-se regionalismele: „Alduiască-te Dumnezeu!”, „au bani căcălău”, „ce-i abate prin cap”, „i-au luat mau’”, „să le pui sare pe coadă”, „dă-i în amarul lor”, „dă-le-n trăznet”), ironia și umorul (rareori frecventabile, aces-tea din urmă, de tradiția ardelenească), reflectarea te-mei fundamentale a romanului în poveștile de viață ale mai multor personaje, finalul magistral al cărții (măr-turisind despre marginile și nemarginile ființei umane), frecventele interogații existențiale, porozitatea frontie-relor dintre antinomii și dependența lor conjuncturală, modul în care destinul lăuntric al eroilor răspunde încorsetărilor exterioare, ambiguitatea adevărului în totalitarism (cu toată forța impunerii lui), estomparea individului ca ființă distinctă și valorizarea artificială a funcțiilor acestuia din perspectivă politică, socială, familială, etnică (tratarea lui exclusiv în virtutea poziției ocupate într-o categorie precis delimitabilă).

     În construcția romanului ne întâmpină totodată elemente de sorginte autobiografică: relația cu bunicii dinspre tată (mort în 1941, când viitorul scriitor avea șase ani), copilăria din vremea războiului, sărbătorile, unele repere urbane, recognoscibile în imaginea interbelică a Timișoarei (cu mentalitatea, viața socială a burgheziei, construcțiile arhitecturale, economice și comerciale păstrate din vremea fostei provincii impe-riale, cu o relativă consimțire a ierarhiilor clădite în timp, cu un mod anume, parcă mai firesc, de a trăi ceea ce este cu adevărat important), precum și în cea de după război [cu degradarea valorilor, cu relațiile civice mutilate de noul regim politic, cu punerea pe rug a cărților (iar „acolo unde se ard cărți, se vor arde și oameni” – p. 104), cu intoleranța vizavi de elitele tradiționale, vinderea trecutului la tarabele de la „ocsko piatz”, suspiciunea ubicuă, separarea adevărurilor, descinderi și arestări în miez de noapte, întemnițări fără procese, emigrări clandestine în Occident sau cu „vacarmul slav” ce îmbiba străzile orașului – acele coloane de militari care mărșăluiau cântând rusește, lăsând în urma lor „o trenă de mirosuri amestecate, de iuft, DDT și parfum greu de violete sau liliac” (p. 145)].
     Nucleul central înfățișează destinul lui Sever Moldovanu – coleg de clasă și de cvartir la Sibiu cu Adrian Moga/Octavian Goga, doctor în drept, fost primar și senator în mai multe legislaturi la național-țărăniști, însurat cu o fată de popă din Sâhliștea, acum pensionar. Personajul este preluat, odată cu conținutul nuvelei După-amiaza bătrânului domn, din volumul cu care debutase în 1970 autorul. Aceste dimensiuni sunt exploatate acum în primul capitol al romanului.     Firului epic principal i se adaugă câteva alveole narative secundare, luminând din unghiuri diferite portretul protagonistului și beneficiind de o oarecare autonomie – a se vedea cele configurate în jurul personajelor lega-te de clan prin sânge: Avram, Simion, Liviu, Vlad (care, la rândul lui, va migra în romanul Zilele din 1972) ori prin alianță (Marilena, Olimpia).
     Uvertura ce îi sintetizează devenirea e urmată, în spiritul doctrinei estetice realiste, de evocarea rădăcinilor neamului, respectiv a unui trecut care ar putea conduce înspre direcții previzibile motivațiile protagonistului. Aflăm că tatăl, Avram Moldovanu, trimis de autoritățile imperiale într-un sat din Apuseni, dovedește – cu încrederea în sine ce o vor moșteni mezinul Sever, nepotul Livius și mai ales strănepotul Vlad – că un ins vrednic e capabil să se adapteze oricărui mediu, că „numai nevolnicii sunt legați de un singur loc de care, dacă se desprind, se ofilesc” (p. 24). Își întemeiază o familie, adună o avere considerabilă și își crește copiii (doar trei vor supraviețui din treisprezece) în virtutea unor principii morale sănătoase.
     Retrospectiva nu se realizează de către naratorul principal, saga întemeierii fiind descoperită de Vlad în memoriile bunicului său. Tânărul – devenit la un moment dat voce narativă distinctă, îndeosebi prin reflecțiile sale – găsește în ele nu doar freamătul unei lumi apuse, ci mai ales indicii „capabile să genereze și să întrețină un orgoliu de clan, care-l ajuta să suporte și să înfrunte cu o superioară detașare ostilitatea unui contingent agresiv și meschin” (p. 32). Parcurgând manuscrisul, conștientizează deopotrivă că..........                   

mai mult....