DAMASCHIN POP-BUIA

             
                         Întâmplare cu ochelari

Îmi bei cafeaua, smulg geaca din cuierul de pe hol, mă încredințez că nu am uitat cheile, mobilul?, e bine, e la locul lui, intru în ascensor, apăs pe butonul T (Tiefgarage, Parking subteran) și aștept câteva secunde, hai, să tot fie vreo 20, care, de bună seamă, îmi par 100. Cel puțin. În lift, vecina de la etajul trei, o chinezoaică între două vârste, se agită că pierde metroul (aha, am mai fost și eu de vină, că liftul a trebuit să mai facă o oprire, pentru a intra și eu, deduc eu din privirile ei). Stresul începe așadar de cum ai ies de pe ușă, ba poate chiar înainte de asta, căci sunt și eu, precum mai toți, sclavul obișnuinței, iar graba mă trimite de multe ori în brațele clișeelor.

Învârt cheia de contact, motorul se pune în mișcare, pornesc radioul, măresc volumul, încep să mă simt mai bine, intru într-un fel de antren, dar numai pentru puțină vreme, căci prin cap începe să se deruleze ziua de serviciu pe care urmează să o „atac”. Filmul mă fură și reintru în stresul pe care tocmai credeam că l-am depășit. Pe acest fond, aproape că nici nu mai observ cum piciorul apasă mai tare pe pedala de viteză. Dar numai preț? de două-trei minute căci – precum aproape în fiecare dimineață – pe șosea intru în Stau, adică embouteillage, noțiune foarte des auzită în medii, aici în Deutschland, cât și în mai toate țările europene. Îmi trece iarăși prin cap că de fapt noțiunea din germană s-ar potrivi foarte bine și în româneşte, că doar Stau și stau sunt omografe, dacă ignorăm faptul că în germană substantivele se scriu cu majusculă.

Deutschland-Funk îmi pare, la oră matinală, prea așezat, monoton, așa că, după ce se termină buletinul de știri (die Nachrichten), trec pe big-fm, unde muzica este de tip nou și mai potrivită pentru intrarea în zi. Îmi aduc aminte de o remarcă a fiicei mele care, pe când avea vreo șaisprezece ani, era în mașină, împreună cu o bună prietenă, și mă rugase să schimb postul de radio, adică să trec de pe Deutschland-Funk și să mă opresc pe big fm ori das Ding. Iar după ce am lăsat-o pe prietena ei acasă, mi-a reproșat că i-a fost penibilă situația asta radiofonică, cine ascultă azi așa un post, întrebase ea contrariată. Iar după câțiva ani, nu mulți, spunea că același post este foarte util, ba chiar bun. Am zâmbit, gânditu-mă că e un semn bun, de maturizare.

                                             
Bing!, un astfel de sunet a venit din mobilul pe care îl aveam cu mine. Ce-o fi și cine-o fi oare la ora asta? Pe simbolul Signal (nu WhatsApp, din motive de confidențialitate a adatelor personale) distingi un 1, adică un mesaj nou. Colegul de birou, ok. Mă înștiințează că șefa nu vine astăzi la serviciu, nu se simte bine, și că mă roagă să îl însoțesc eu la punctul de lucru repartizat pentru astăzi, în locul șefei. Desigur, îi răspund, bineînțeles că vin, și încă o fac cu plăcere. Asta înseamnă că trebuie să părăsesc ruta pe care mă aflu și să o iau pe cealaltă, care duce înspre localitatea în care eu și colegul vom desfășura munca de teren. La rută nouă, Stau nou, și umerii mi se lasă în jos, însoțind un răsuflat lung. Asta e, și nici măcar nu e grav că doar face parte din timpul de serviciu, îmi zic. După alte zece minute, resimțite ca 30-40, scap de aglomerație și apăs cu nervozitate pe accelerație. Nu am procedat bine că, după numai doi-trei kilometri, mă prinde radarul, prilej cu care, desigur, scot o înjurătură. În româneşte, se-nțelege, că nemții ăștia, unde-mi duc de mai multe decenii traiul, nu știu decât una și aceeași: Scheiße, care în limba noastră nu înseamnă mai mult decât rahat, iar la francezi merde!, tot un fel de ... alintare în comparație cu multele și acidele noastre înjurături. Nici măcar fuck! nu mai are sensul inițial, tot un fel de Scheiße ori merde este. Iar franțuzescul putain (curvă), ce să mai vorbim, sună aproape ca un compliment, dacă e să-l comparăm cu unele „vorbe de duh” din română noastră.

Îmi mai revin, mă uit la ceas și realizez că am făcut mai mult de o oră de când am plecat de acasă. Desigur că însoțesc această constatare cu darea ochilor peste cap, un gest copiat dintr-un film serial la care mă uit din când în când, în vreme de week-end, împreună cu soția.

Ajung în sfârșit, intru în clădirea instituției, îl caut și găsesc ușor pe colegul de birou, îi explic motivele pentru care ajung atât de târziu, el spune că nu-i nimic (höhere Gewalt, adică un caz de forță majoră). Colegul mai spune și un banc, cum îi este felul, mai ales că mă văzu destul de înnegurat, ușor enervat. Râd, dar mai degrabă îmi dau silința să o fac, dar nu îmi iese decât un fel de mârâit, oarecum ciudat, ceea ce ne face pe amândoi să râdem copios. Acuma am scăpat, îmi spun și mă îndrept spre locul de muncă, unul dintre cele două birouri aflate în încăpere, avid de muncă. Scot Laptopul, îi ridic capacul, apăs pe butonul pornire/oprire și bag mâna în geanta de serviciu, în partea din față, unde țin tot timpul etui-ul care adăpostește ochelarii. Mă simt copleșit de un elan, o poftă de muncă cum rar mi se mai întâmplase în ultima vreme. Mâna întârzie mai mult în căutarea husei cu ochelari. De la un moment dat căutarea este însoțită de o febrilitate crescândă, iar mai apoi îmi spun că ar fi bine să caut și cu ochii, nu numai cu mâinile. Respirația mi se accelerează, stânga mi-am pus-o deja în cap și mi-o trec nervos prin păr. Dacă i-am uitat acasă, am sfeclit-o, și simt cum sângele îmi inundă obrajii. N-are rost să-i mai caut, îmi spun resemnat, căci de faza de enervat trecusem. Colegului de birou nu-i rămâne altceva decât să mă întrebe dacă nu am o pereche de ochelari de rezervă, și dintr-odată mă luminez la faţă, desigur, în mașină, îi răspund, în compartimentul mânuși. După care mă îndrept rapid înspre .........    

mai mult....