DAMASCHIN POP-BUIA

                                    O zi diferită


     Se ridică din pat, în dimineața aceea plumburie, clătinând-se și frecând-se alene pe la ochi. Rămăsese cu mâna în aer, căutând ceva, dar, încete cum îi erau mișcările, nu mai știa bine ce anume. Ah, da, mâna lui căuta , de fapt se căuta pe sine, într-un confuz pe cât de înecat în sine, pe atât de apăsător. Mai-mai că îi veni să-și tragă vreo două palme peste obraji – așa cum făceau unii atleți, înainte de o probă olimpică – pentru a se trezi și aduce în prezent. La urma urmei, îl aștepta o zi grea și voia să îi facă față, oricât de rău dormită îi era noaptea din urmă. De altfel, încă nu i se sedimentaseră nici măcar visele, care îi dădură târcoale, în puținele ceasuri, pe care le dormise, într-un somn iepuresc, cum o auzise odată, în copilărie, pe bunică-sa că se „esprimă“, formulă pe care încă nu o uitase.
     Termină cu îmbrăcatul cămășii, cu gândurile încă rătăcitoare, și constată – pentru a câtă oară, oare? – că nasturii erau închiși strâmb, astfel că o parte a ei era atârnătoare, iar cealaltă era agățătoare; ce mai, nu reușise să nimerească înălțimea nasturilor cu cea a găurilor aparținătoare, cu care trebuiau să facă perechi. Un zâmbet îi miji în colțul gurii, așa grăbit cum era. Își adusese aminte, visătorul de el, de un fost profesor de limba rusă (pe care limbă el dintotdeauna nu a simpatizat-o), din anii treptei întîi de liceu. Domnul P. avea probleme mari cu vederea, care îi era atât de slabă, încât ochelarii, cu niște lentile mai mult decât groase și, cu siguranță, foarte grele, îi dădeau un aer oarecum ciudat. Un lucru însă era sigur, fără ei era un om pierdut. Se știe, elevii nu sunt foarte iertători când este vorba să se distreze pe seama profesorilor și nu lasă să treacă astfel de ocazii nefructificate. Ei, într-o bună zi, dom‘ profesor se ivise în clasă cu două cravate, puse una peste cealaltă. Vă dați seama cum au reacționat discipolii: pendulare de la rumoare până la râsete, mai mult sau mai puțin înfundate. Mai trebuie menționat că domnia sa era, de felul lui, și cam distrat.

 I se spunea „Totea” [тетя], ceea ce, de fapt, înseamnă mătușă și, vă spun drept, nu am înțeles niciodată de ce. Probabil din ignoranță, căci termenul mai potrivit ar fi fost forma masculină, adică unchi, respectiv „Diadia” [дядя].
     Ce bine ca m-am bărbierit aseară, își spuse, în treacăt. Nu de alta, dar pleoapele ii erau atât de grele, încă apăsate de neajunsul somnului.
     Puse cafeaua în filtru, după ochi, fără a număra lingurițele; rutina îl scutea de o asemenea îndeletnicire, pe care o făcea zilnic, de zeci de ani. Da, așa spuseseră prietenul său, împreună cu soția, mai astă-vară, când în sfârșit s-au văzut din nou (după treizeci de ani!): Cafeaua la filtru ar trece în America, unde trăiesc ei de mai bine de două decenii, drept cea mai agreată, avînd o funcție digestivă pozitivă. Mă rog, eu mulți ani am trăit cu convingerea, e drept, împrumutată de mass media, că espresso ar fi sortimentul cel mai indicat în acest sens, deși, faptul că porția de cafea, deși mică, se servește cu un pahar de apă lîngă ea, m-a făcut să mă întreb, de ce oare?
     Colegul său de birou, cu care de altfel se împrietenise de ani buni, avea un principiu: Nu începi o treabă, un lucru, fără a avea un plan. Cât de bine elaborat va fi acesta, trecea pe plan secund. ,
     Așadar, își spuse în baie pe când se bărbierea, trebuie să trec pe la Dorina, să o iau, ne oprim pe la Onisim – ăsta era unul mai încet la minte, tot coleg de-al lor, dar unul mai din linia a doua -, ah da, important, să mă opresc pe la tutungerie că iar am rămas fără „duhan” (nu știu de ce îmi place mie denumirea asta, pe cât de demodată, pe atât de deocheată, sau cel puțin așa o simt eu), dar înainte de toate nu avea voie să uite de cele doua coli de hârtie din A4, pe care își imprimase textul pe care îl va citi în plenum-ul ședinței de lucru. Ah, da, și ochelarii! I se întîmplase odată un mic „malheur”, să tot fie vreo trei ani de atunci. Şi anume, într-o bună zi, mă rog, poate mai degrabă ploioasă decât bună, se duse la serviciu, cu „elanul” specific dusului. Vorba unui amic de-al lui din copilărie: „Dimineața, te întreabă vecinii: unde mergi. Tu, pleoștit: la lucru... Către seară, la întoarcere, aceiași vecini vor să afle de unde vii, iar tu, printr-un gest larg, de satisfacție, ori poate chiar făloșenie: de la lucru!”
     Ajunse așadar în birou, apăsă butonul-start al PC-ului, după care băgă mâna în geanta de serviciu, căutând ochelarii. Nu dădu de ei; afundă mâna mai vârtos, nema ochelari. Te pomenești că i-oi fi uitat acasă, își spuse în barbă. Erau așa-numiții ochelari de lucru, cu două faze, una pentru citit cărți, acte sau te miri ce alte imprimate, în partea de jos, cealaltă, de sus, pentru monitorul de la PC ori Laptop. Fără panică, își spune, fără stres, căci ai perechea de rezervă în mașină, în compartimentul în care îți ții actele. Se îndreptă spre parking, o descuie și deschise compartimentul cu pricina. Mare îi fu însă mirarea când descoperi că și acolo mâna lui dădea tot în gol. Nici măcar ochelarii ăia mici, cumpărați cândva în ALDI la un preț derizoriu ...........          

mai mult........