CLELIA IFRIM
                 
           
         Umbra pescăruşilor la apus de soare


Țesătura romanului „Lumina plutitoare a întâmplărilor mărunte” de Em.A.Stan (editura Universitară/Cişmigiu Books, Bucureşti, 2024) se reglează între trecut şi prezent, între realul la modul fizic şi fapta circumscrisă unu bogat eşantion de personaje literare.
 Arta seducției prin scris are farmecul ei aparte în acest roman, şi autoarea dublată de Alegria, personajul principal, îşi găseşte „lumina plutitoare” în personajele create, remodelată, de propriul personaj. Este ca un ecou propagat de la autoare la personaj, şi dus mai departe, sub multiple fațete, în largul cărții, de şuvoiul acțiunii.
Nume predestinat bucuriei, Alegria nu are nimic din împlinirea bucuriei. Poate este doar o metaforă subtilă, doar o dorință în ziua de azi, şi într-un fel, autoarea preia un întreg destin al unei femei, dar şi al unei societăți în derivă.


„Strânge perna în brațe. Ar vrea să umple patul. Partea goală o doare. Fizic.
Îi amintește, îi reaminteşte cât de singură e. De când se ştie i-a lipsit ceva.”


Ființă contradictorie, o posibilă fotografie a autoarei, retuşată la modul literar, Alegria îşi trăieşte viața prin comparații competitive, mereu existând o alternativă negativă a realității imediate. 
Jocul dublu dintre faptă şi gând imprimă romanului această alternativă, de a pune în faptele personajului, gândurile autoarei. Punctul lor de întâlnire nu are decât importanța unei nişe ascunse. Întâlnirea cu Ioan - Dacian, medic, bun psiholog, viitor soț, blajin şi gentil, o scoate din această ascunzătoare a gândurilor doar temporar, pentru că ea se va întoarce aici: 


 „O priveşte ca şi cum o îmbrățişează. Este doar închipuirea ei de femeie nesatisfăcută, sau doar instinctul feminin, pe care s-a putut baza întotdeauna? Şi cu Toma purta un dialog dublu, unul, în realitate, altul, în mintea ei. (...) Deja se gândeşte cum ar fi să-l înşele pe Toma. Să se ofere toată, cu suflet cu tot, acestui bărbat cu degete subțiri şi lungi, cu care ar putea să-i mângâie sufletul şi să-i sfâşie carnea.”
 

       
Nu ştiu dacă nevoia de dublură, procedeu stilistic clasic, sau în termeni digitali, crearea de avataruri, este o pledoarie pentru diversitatea cu manifestări multiple, o formă de libertate feminină, sau doar un tratament literar.
Problemele Alegriei ‒ disconfortul mental, rutina care duce la robotizarea ființei umane ‒ sunt şi problemele generale ale societății actuale. 
La modul particular, Alegria are toate şansele de a fi fericită. Bărbatul care o iubeşte îi dăruiește tot ceea ea vrea, tot ceea ce visează. Şi touşi, ea pleacă de acasă. Nu este un refuz. Îi lipseşte ceva. Mărturisirea aceasta, şi implicit recunoaşterea coordonatelor afective la care ajunge, nu are nici ea vreun efect pozitiv. Nu schimbă nimic. Nici scrisul nu o salvează. „Romanul tău nu s-a scris”, îi spune o prietenă. Închipuirile erotice ale Alegriei nu ating pragul realului. Sunt doar mentale, intelectuale, poveşti din cărți şi filme, şi ea se întreabă, dacă nu cumva este „frigidă”, aşa cum o defineşte Toma, brutal şi fără nici o ezitare. Este de fapt, punerea în prim plan a unei dubluri avatariene, uitată sau neluată în considerație. 
Stările contradictorii pun stăpânire pe Alegria, şi sentimentul că se află în rai se transformă repede într-un atac de panică:

„Val de căldură îi inundă corpul. Stările acestea diferite o pun în dificultate. Inima îi fuge în gât şi o anunță că un atac de panică se instalează în cel mai nepotrivit moment.” 

Rețeta scrisului este, şi nu este, salvatoare pentru Alegria. Dualitatea comportamentului se manifestă fizic, mental şi psihic.
„Lumina plutitoare a întâmplărilor mărunte” are însă acest rol de a dezintegra ideile convulsive, atunci când ele ating pragul maxim de manifestare. Abundența conversațiilor interioare, un surplus de energie mentală neconsumată, eternul feminin supus clipei efemere, fuga din propriul apartament, dorința de a se schimba într-o „pescăruşă”, relația toxică cu Toma, sau ideea că ,,visele sunt îngeri de nisip” trec din laboratorul intim al creației, pe laptopul Alegriei. Translația este ca o rețetă antidepresivă cu efecte benefice pe termen nelimitat. Personaj principal, Alegria are meseria autoarei. Romanul ei este un roman în roman, şi ca personaj, ea îi poate „impune” autoarei, propria sa carte, aceasta fiind o dublură a romanului „Lumina plutitoare a întâmplărilor mărunte”.
Romanul scris de Alegria este format din mici povestiri păstrate în fişiere. Este un joc literar, un procedeu stilistic, sau nevoia de confesiune absolută, atunci când disperarea atinge cota maximă. Cele 7 povestiri scrise de Alegria au titluri şi acțiuni luate din viața de zi cu zi, de la provocarea unui avort înainte de 1989, până la întâlniri literare actuale, lansări de cărți, evenimente politice, atmosfera din familiile de romi, până la crimă din ultima povestire, când Alegria este ucisă. 
Metafora subtilă de care vorbeam la început, Alegria sau Bucuria, personală sau a unei întregi colectivități sociale, este curmată printr-o tăietură de cuțit. În fond, confesiunea intimă din laboratorul unei scriitoare, confesiune tratată la modul literar, poate fi surprinsă în câteva rânduri: 

„Sufăr de depresie post-partum. Am citit că nu este vorba despre o slăbiciune a mamei, ci o complicație legată de naştere. Nu am născut un copil, am scris o carte. Am scris cu disperare.”

Romanul doamnei Em.A. Stan se citeşte într-un stil liber, şi are în miezul lui, destăinuit, confesiuni, trăiri autentice şi multe întrebări, la care va răspunde, sau nu va răspunde, o „pescăruşă”.