Clelia Ifrim

                                   Clelia Ifrim - web

                                                                                                    

                             CLELIA IFRIM


                      
                
Cinci legende pentru culoarea albă

        
           
     Alan Watts, scriitor, filosof și teolog spunea că: ”Negrul sugerează (presupune) albul, sinele, pe celălalt”. Ce înseamnă acest lucru? Putem socoti miezul unui lucru negru, ca fiind alb? Sau că poate porni, începe, din acel loc alb? Se poate trage o linie de egalitate între alb și negru, și în acest caz, ele să devină sinonime?
    Cândva, poate și acum, în unele sate românești, se purta ”doliu alb”.
    Există între alb și negru, un fel de armonie, fie și numai temporară?
     Iată ce spune David Burleigh, pe coperta cărții sale pliant ”Wonder”
(Deep North Press, 2014):
    “Caverna mică și întunecată a unei cutii poștale revarsă un aviz financiar. Apoi, neașteptat, o carte poștală: calmă, marea albastră mătura plaja, cu câțiva copaci, dincolo de ei, o clădire albă, cu trei, patru etaje, cu verande la fiecare nivel, și un turn în mijloc. Pe spatele cărții poștale este legenda ”casa minu-nilor”
  În întunericul, în interiorul negru al căsuței poștale, există un lucru alb: imaginea unei clădiri pe o carte poștală.
     Se face un transfer, un transplant de culoare de la un obiect la altul și întunericul din cutia poștală primește o pată de culoare în interiorul lui.
     Se creează astfel o armonie tocmai prin această acceptare a unui lucru opus, și lumina clădirii albe, va deveni lumina proprie a întunericului din cutia poștală.  Un miez alb pentru un timp temporar, efemer. Luată de acolo, cartea poștală va lua cu ea și lumina albă, dar întunericul va păstra amintirea ei, lângă altele, multe sau puține. Amintirea, un miez alb pentru un timp etern. În viața cotidiană, moda de azi, folosește mult negrul, de la ciorapi negri până la brățări negre și lista poate continua, după preferințele fiecăruia.
 

                                  
     Putem spune despre o femeie care poartă ciorapi negri, că poartă ciorapi albi?
   Codul culorilor, în cele din urmă, rămâne o opțiune personală și el are rădăcini mult mai adânci în mentalul fiecăruia, dar și în cel colectiv.

                  ”Flori în întuneric -
                 absența culorilor este
                   un fel de minune”


(David Burleigh ”Wonder” Deep North Press, 2014)

     Ce culoare au florile în întuneric? Acoperă întunericul însăși culoarea lor?
Eu cred că sunt albe, dar altcineva poate da alt răspuns, de exemplu, lalelele negre. Imaginația joacă un rol formator, și mai târziu, atunci când nu găsim răspunsuri la multe întrebări, apelăm din plin la ea. Într-o carte de eseuri, ”Meditații despre Don Quijote și gânduri despre roman”, Ed. Univers, 1973, Traducere Andrei Ionescu”, José Ortega y Gasset vorbește despre Leonardo da Vinci, care își punea elevii, discipolii, în fața unui zid, pentru a le stimula imaginația, urmărind conturul pietrelor din care era făcut zidul.
    Putem să ne imaginăm și noi, ce formă au niște farfurii albe, sau ce atmosferă, de săbătoare sau de singurătate, sugerează ele, nu privind un zid, ci ascultând sunetul lor atunci când se ating. Clinchetul lor de porțelan sau aluminiu poate sugera forma lor? Are culoarea albă un sunet specific?
     
                  ”Acesta-i sunetul
            a două farfurii albe atingându-se:
                  noapte de toamnă”

(Yoshiko Yoshimo, ”Budding sakura” Deep North Press, 2000, traducere în limba engleză Jack Stamm)

     Noaptea prin întunericul ei, pune în evidență, focalizează, albul farfuriilor. Nu este vorba numai de contrast pentru a obține un efect poetic, ci și de un ecou al culorilor, așa cum există un ecou al sunetelor. Albul este un ecou al negrului.
    Tot pe această temă am ales un alt haiku al poetei Yoshiko Yoshimo, din aceiași carte:

                  ”Chemarea rațelor în noapte-
                    trupul alb al unei femei
                       se scufundă-n baie”


     Cuvântul ”rață” este un cuvânt sezonal pentru iarnă, atunci când anotimpul nu este specificat. William J. Higginson în cartea sa ”Haiku World – An International Poetry Almanac (Kodansha Int., Japan, 1996) spune: ”Primele rațe vin toamna târziu pe drumurile lor de apă ca să ierneze și ciclul reîncepe”. ...........

mai mult....

Web Design

 

[HOME] [DESPRE REVISTA] [REVISTA] [Dorin Tudoran] [Liviu Antonesei] [Magda Ursache] [Ion Muresan] [Irina Petras] [Bedros Horasangian] [Maria G.Calandrone] [Vasile Gogea] [Radu Ciobanu] [Clelia Ifrim] [K.V. Twain] [Dan Danila] [Victoria Comnea] [Iulian Boldea] [Attila Jasz] [Eugen Dorcescu] [Gabriela Feceoru] [Stefan D. Dancus] [Christopher Kloeble] [Ioan Grosan] [Vasile Muste] [Paulina Popa] [Dorin David] [Iancu Motu] [George Echim] [Yehuda Amichai] [Nicolae Silade] [Alexandru Jurcan] [Mariana Floarea] [Daniel Lacatus] [Hans Dama] [Werner Goebl] [Ruxandra Niculescu] [Eugen Matzota] [Remus V. Giorgioni] [Mihaela Oancea] [Slavomir Gvozdenovici] [Petar Milosevici] [Daniela Radu] [COLECTIA] [BIBLIOTECA] [CONTACT] [REDACTIA] [IMPRESSUM] [LINKURI UTILE]