MIRCEA PETEAN

                     CARNET DE EDITOR


     Deși abia debutant, cu volumul Somniator – tălmăcitorul de vise (Ecou transilvan, 2010), Robert Laszlo se vădește a fi un bun tehnician al versului. Aflat în căutarea unui ton adecvat al rostirii, el își construiește poemele pe un sistem de simetrii bine controlat, atent supravegheat: cer – zbor/ pământ – peșteră; stăpân/ rob; credință/ necredință; prezență/ absență; victorie/ înfrângere; chip real/ chip oglindit; cel ce sunt/ cel ce aș fi putut fi; groapa din om/ omul din groapă; vis/ trezie; păcătoșenie/ sfințenie; rostire/ tăcere; înălțare/ cădere; cumințenie/ îndrăzneală ș.a.m.d. Maniera fericită, iar nu neapărat norocoasă, de a-și încheia textele, finalurile șocante vorbesc despre aceeași calitate a sa, de bun stihuitor. Sunt destule poeme remarcabile în integralitatea lor, de-ar fi să pomenim aci și acum doar câteva dintre ele: Să ne naștem corăbii, Îmblânzitorul de vorbe, Somniator I-II, Aici ș.a.
     Dincolo de acest aspect tehnic, e de remarcat aspirația sa spre o poezie reflexivă, preocupată de decantarea unor ardente neliniști existențiale și metafizice. Tânărul poet se simte vinovat de a-mi reaminti Neîntâmplatele, cutezând astfel să aspire înspre atingerea unui tărâm al abstractului. Este o cutezanță care stârnește spaime, desigur, dar spaima de eșec nu conduce nicidecum la renunțare, la defetism, ci la speranța unui nou început.

     Care nou început e sinonim cu cel de-al doilea volum al său – Aripi de lut (Ecou transilvan, 2016, cu un cuvânt înainte de Ion Pop). Abia acum Robert Laszlo își asumă și mai decis tonul abstract al lirei. Vom întâlni o serie de autoportrete care vorbesc despre o voință de dematerializare: Viața mea/ Goală/ Dezbrăcată de trup (Nud), despre un impas existențial: Greu/ Îmi scot picioarele/ Din acest mers chinuit,/ Cum asfințitul/ Se târăște agonic/ Spre un nou răsărit./ Ce-am făcut?/ Ce-am făcut?/ Și niciun răspuns,/ Niciun răspuns... (Oprit), despre înstrăinarea de sine: Un ochi străin/ Privește/ Înspre învierile/ Vieții mele. (Frig) ori despre spaima de maculare: Sunt un cîine de pază/ Ce apără crinii,/ Spuma lor albă,/ De gheare și colți (Noapte). Preocupat de aflarea sensului vieții: Între plâns și/ Plâns/ Stă viața noastră/ Ca un curcubeu/ Știrbit,/ Ca un animal/ Gata să moară/ În mare. (Abur),

el denunță malaxorul istoriei: Mersul nostru chinuit/ Se împleticește/ În iuțeala acestor/ Roți indiferente (Gară), invocând imaginea zeului bolnav, mort, împotmolit în „urma piciorului”, dublată de cea a îngerului captiv, tânguitor.
     Lucid, poetul se definește pe sine și implicit își definește arta sa ca pe o compensație, ca pe o complinire: Eu sunt asemenea/ Visului luminos/ Care pătrunde/ În somnul/ Orbului,/ Eu sunt/ Acea prelungire/ Ce transformă/ Literele în cuvinte. (Ultima dimineață), fiind perfect conștient că poemul se naște din întâlnirile cu sens, firește, de care se învrednicește în timpul călătoriei interioare. Mai mult decât atât, are și el, ca și noi, cei obsedați de rostirea lăuntrică, intuiția „nerostitelor”: Aș izbucni departe/ În afara cuvintelor./ Tăcerile, visele./ Dorințele sugrumate/ S-ar strange/ În magma/ Nerostirii (Alt ceai).
     În fine, să remarcăm un poem în care imaginile biblice se perindă cu grație în decor românesc (Livadă), o baladă în care imaginea cailor, cu tropotul lor care ține loc de ceasul pământului se pliază în chip miraculos pe firul sinuos al existenței individuale ridicată la rang cosmic: De ți se arată/ Un cal în vis, Călătorire îndelungă înseamnă/ Și noaptea te va trezi/ Cu o potcoavă de argint/ Ce se mută pe cer/ Și se face lună. (O potcoavă pe cer.) și o parabolă (Lut) în care stihiile – pământul și aerul – suferă stranii metamorfoze în raport cu umanul în căutarea unui chip care să i „se potrivească (iubitei, n.n.) pe craniu”.
     Și uite așa se întrezărește printre stihuri, un alt început, care, judecând după grupajul său de poeme cuprins în antologia Septentrion III apărută la finele anului trecut, dintre care unele, cel puțin, sunt marcate de o tentă realistic-oralizantă specifică poeticii optzeciste, s-a și produs…

                                           ***
     Felician Pop, autorul memorabilei lucrări Imaginea românilor în operele scriitorilor maghiari, apărută în anul 2019 la LIMES-ul nostru, revine! Nu singur, de astă dată, ci împreună cu tânărul și talentatul poet, prozator și cantautor Adrian Lupescu.

     Spovedaniile celor ferecați. Nemaipomenitele istorii ale unor eroi ai Transilvaniei legendare (pref. de Ion Pop), așa se cheamă isprava lor, o carte de mitologie locală scrisă cu talent literar incontestabil. Lectura ei va fi o încântare pentru toată lumea, inclusiv pentru cei mai exigenți lectori, îndeosebi grație modului în același timp profund empatic, dar și subtil ironic în care Felician Pop și mai tânărul său emul, Adrian Lupescu, „manipulează” datele biografice ale acestor eroi legendari în narațiuni înfășurate în jurul unor destine insolite, care au și abisuri existențiale, și reverberații paranormale, dar și parfum de epocă – o reușită literară demnă de toată lauda. Dar să numim și câteva personaje care au stârnit în cel mai înalt grad imaginația autorilor: Mihnea al IIIlea (1623?1660), fost domn al Țării Românești (16581659), fantoma turcului decapitat, fata (trădătoare) blestemată de tatăl ei să se transforme..........

mai mult........