MIRCEA PETEAN
                

                Întâlniri cu Ioan Moldovan     
      
          
     AZI, tocmai azi (7 septembrie 2024) s-a mutat la cele veșnice sufletul lui MOLDI, prietenul meu de o viață, excelentul poet și comentator de poezie,
              IOAN MOLDOVAN...

     O, frumoasele ierni de altădată,
     Frate Ioane alui Petri, unde-s?

     Prin praf, zăpezi și prin zloată
     Însingurați și umili am purces.

     Şi nimeni și nimic, astăzi, roată,
     Nu ne mai dă nici un pic ghes.

     Dumnezeu să-l primească în împărăția sa!

     De Ioan Moldovan mă leagă o prietenie de o viață. Colegi de an la facultate, echinoxiști din al doilea val, dascăli de română în Maramureș, am debutat la Dacia, nășiți de Vasile Igna și de Ion Pop, în anii '80, amândoi. O prietenie care nu a cunoscut cataclisme. Şi care durează poate tocmai pentru că, ferită de mari convulsii, nu a cunoscut nici teribile efuziuni. Ce-i drept, el unul n-a fost locatar al faimoasei camere 84 a Căminului studențesc „Avram Iancu”. Era o cameră unde zăboviseră gloriile echinoxiste. În epoca studenției noastre, am locuit câțiva ani buni împreună cu Gheorghe Perian, Virgil Podoabă, Ion Pecie, Aurel Pantea și un sas pe care nu-l mai știu decât pe numele mic, Kurt. O perioadă s-a refugiat la noi și prozatorul Alexandru Vlad. Ne punea să-i dictăm prozele pe care le bătea la mașină răsplătindu-ne cu vodcă poloneză (Wyborova, cu pai etc.) pentru asta. O mare onoare îți făcea, de asemenea, când te lua cu el la plimbare estimp istorisindu-ți fără istov, cu mare artă, subiectul unei noi bucăți literare, poate chiar al unui roman. Era o cameră de privilegiați și pentru că nu încăpeau mai mult de șase paturi într-însa și era foarte călduroasă, căci prin peretele estic trecea un coș care urca din bucătărie.
 

     Ne-am acceptat unul pe celălalt dintru bun început, ba chiar, într-o vreme scriam de parcă ne-am fi înțeles să urmăm un program estetic comun: simplitate, directețe, realism, aluzii culturale, atenție marcată față de palpitul existențial surprins în imediatețea sa – o poezie-jurnal.

     Moldi, așa îmi place mie să-i zic, căci fetele, colegele noastre de facultate, îl răsfățau numindu-l Viță. Viță verde iadăra, vorba celebrului cântec maramureșean. Ani de zile m-am simțit bine în preajma lui. Atât de bine încât nu un singur poem îi datorez. Ne-recunoscător cum sunt, i-am dedicat unul singur. Era o prezență nu numai tonică, ci și cât se poate de stimulatoare.

      De ce era. Pentru că întâlnirile acelea erau incandes-cente. Pentru că reușeam să comunicăm fără efort. Pentru că era o bucurie zăbava unuia în preajma celuilalt. Asta nu înseamnă că nu mai e. Atâta doar că întâlnirile s-au rărit și s-au împuținat. Prinși în plasa zilei, înnebuniți de griji, preocupați, striviți de oboseală, ne-a pierit pofta de a savura dulceața zăbavei. Pe vremuri ne citeam poeme, acuma ne-am ruși-na numai la gândul acesta. Pe vremuri spuneam bancuri, istoriseam năzbâtii, râdeam din nimic, acuma și zâmbetul pare multiplicat la șapirograf. Ce mai? Am îmbătrânit. Am amurgit, ne-am rotunjit…

      Celebru era un vers de-al său din vremea studenției: Ţăranul se culcă alături de femeia sa precum lângă o brazdă sau cam așa ceva, cert e că Moldi, care simțea, ca noi toți, răsuflarea viforoasă a lui Ioan Alexandru arzându-i ceafa, n-a rezistat tentației de a compune ceva în maniera maestrului. El alexandruiza, Gusti Pop îl pastișa pe René Char, Cristofor blagianiza, Pantea sărea de la Trakl la Saint-John Perse iar eu mă orientalizam cu bună știință. Schimbam manierele cum schimbă țiganii caii. Așa, de pildă, căci despre el veni vorba, Moldi s-a îndrăgostit subit de metafora textuală, a îmbrățișat rapid poetica clipei, ancorând mai apoi într-un discurs al umilității iar nu al umilinței căci propensiunea înspre religios nu îi este consubstanțială.

      Spuneam că mă simțeam bine în preajma sa. Şi așa a fost. Dacă în compania unor oameni trebuie să fii mereu la pândă, gata de ripostă, alții sunt prezențe reconfortante. Bonomia, umorul, inteligența inimii, într-un cuvânt căldura pe care o emana întreaga lui ființă erau cât se poate de benefice, de stimulatoare. Așa se face că n-am trecut o dată prin Baia Mare fără să nu-l caut. Ba, țin minte, chiar și în Baia Sprie, unde a locuit o vreme cu clanul său: infatigabila Petronella, Rareș și Vlad, cei doi flăcăi precoce, doamna Pantiș, mama Peronellei cu care-mi plăcea să răsfoiesc file din istoria Transilvaniei, și acolo l-am vizitat măcar o dată. Acuma, el vine adeseori la Cluj dar rareori trece să mă vadă. Şi, Doamne, cât de bucuros am fost să descopăr într-o..........

mai mult........