LAURIAN LODOABĂ
                                             

                          ***                                     

          Sunt tot mai aproape de pământul
          pe care l-am călcat
          ani în șir în picioare
          fără să mă certe

          sunt tot mai aproape
          de trestiile bălților
          de cuiburile de lișițe
          fără să le ating

          sunt tot mai aproape
          de libelulele albastre
          de nuferii lucioși de baltă
          și tot mai departe de stafia unui soare rece

          sunt tot mai aproape
          de scoicile care navighează
          prin argila rece
          pe căi știute de ele și neștiute
          de mine

          sunt tot mai departe
          de sângele tău
          care acum se risipește
          în mine
 

           Exil între două certificate

          timpul e de neoprit
          suntem ca doi copii
          părăsiţi în azilul de noapte
          o singură dată vom mai trece pe-aici
          tot mai bătrâni
          tot mai aproape de moarte

                Album de familie
                                              

     şi ploaia clocotea într-un gargui
     prin aerul ceţos te-am revăzut
     pluteai în dagherotipie


                 ***

     e timpul să te privesc de-aproape
     dar nu pot să-mi iau rămas bun
     fotografia s-a-ngălbenit
     în rama aurită
     sângele s-a scurs demult
     durerea n-a dispărut
     n-a mai rămas nimic
     decât o umbră argintie
     pe chipul tău
     cu ochii atât de negri
     şi parcă ieri te-am cunoscut
     pe piatra rece funerară
     fulgi albi vătoşi   

         Sub mantia cu solzi de plumb


     vântul alintă vârfurile ierburilor crude
     fructele şi frunzele smochinului clocotesc
     în ochiul lemnului tot mai verde
     în fiecare dimineaţă păsări solare
     îmi încântă nervul acustic cu simfoniile lor
     e timpul ca poetul
     să-şi ia adio de la grădina cu flori de cireş
     de la verdele crud
     sub care
     doar amintirile mai freamătă.
                          

              Inima de metal

     am la cheia de- acasă
     atârnată
     o inimă de metal
     care bate ca un pendul
     când nu eşti în casă
     ( eşti în verdele crud al grădinii)
     vârful inimii de metal
     îl simt tot mai aproape
     în clipa
     când inimile noastre
     se tem să mai bată