Bianca Marcovici

                                   BIANCA MARCOVICI                                                                                                                                                                                                                                                                                                                    
            BIANCA MARCOVICI
                

 

           Poezia nu are trup


     Poezia nu are trup
     E o fantasmă de moment a unei construcții unice
     Un fel de buncăr cu ustensile virtuale
     Care ajută să rezume un roman de cuvinte
     Explicative, sterile, frustrări, găselnițe
     Firave încercări, lipsa inspirației, gustul amar!
     Poveștile despre infern , suferințe și pedepsele
                                    fizice
     Într-o regie cosmogonică
     Cu drone și submarine fără pilot

     Iar tu o respingi
     Precum cucoanele jurnaliste efemere!
 
     te-am ignorat 7 ani...poate urmează încă 7!

     Memoria nu uită micile răni ale trupului
     Învăluit de speranțe
     Solstițiul meu, semnul meu!

 

         Scenetă cu sfârşit bun


     Tot mai lungi îmi par zilele fierbinţi
     Iar nopţile albe sunt copleşitoare
     Visez cu ochii deschişi petrecerile trecute
     Mi le închipui pe cele noi ca un lapte corăslit-
     Uneori aceste scenarii dictate de starea
     în care mă aflu
     sunt penibile atacuri la persoană-
     Parcă ceva din mine se dedublează
     În altă fiinţă dintr-o oglindă concavă

 
     Care-mi arată cu degetul ridurile
     Falii de nevindecat,
     încă nu-s oarbă.
     Mă împac cu mine în târziul amintirilor bune
     Şi mă rog să nu răspund cu instinctul agresiv
     Cu aceleaşi cuvinte chintă spartă din oglinda cioburi

     Judecătorul îmi dă şi el ultima sentinţă: viaţă!

 



        Poeta


     Eu nu înşel pe nimeni
     doar pe mine mă înşel
     vocii tale îi atașez
     rugăciunea poetului Necunoscut.
     dar mi-e foarte frică…
     într-o zi
     vei uita rana cuvântului
     şi vei trece foarte uşor
     peste umbra mea,
     ca un buldozer fără aripi.

 


        Lumina lui Nichita Stănescu


     După Nichita
     a rămas un mormânt alb
     şi-n el a fost îngropat un singur cuvânt,
     poate o literă, poate o silabă.
     Doar un glas răscolitor pe un marş funebru
     şi ritmul, paşii care se pierd, undeva într-o
                              văgăună
     neumblată, doar o fantă
     dar, cum v-am spus
     doar un singur cuvânt a fost îngropat:
     „PUNCTUL”

Web Design

 

[HOME] [DESPRE REVISTA] [REVISTA] [Franz Kafka] [Doina Uricariu] [Cornel Ungureanu] [Magda Ursache] [Theodor Damian] [Andrei Zanca] [Dan Danila] [Dragos Niculescu] [Horia Dulvac] [Dorina Sisu] [Cristina Struteanu] [Ezra Pound] [Dinu Flamand] [Nicolae Coande] [Mioara Bahna] [Ion Maria] [Alensis de Nobilis] [Adrian Grauenfels] [Gheorghe Simon] [Dan Anghelescu] [Anca Sirghie] [Zudor Janos] [Mircea Pora] [Adrian Grauenfels] [Adonyi N. Maria] [Bianca Marcovici] [Victoria Comnea] [Herbert W. Muehlroth] [Mircea Petean] [Zorin Diaconescu] [Petru Tomoiaga] [Werner Goebl] [Radu Ciobanu] [Ana Blandiana] [Adrian Munteanu] [Fekete Vince] [Palotas Dezso] [Mihaela Albu] [Liliana Danciu] [Mariana Paslea] [Aurel Sorobetea] [Mihai Merticaru] [COLECTIA] [BIBLIOTECA] [CONTACT] [REDACTIA] [IMPRESSUM] [LINKURI UTILE]