|
vocea interioară
unde ma întorc dau de vocea mea interioară,
nu o ascult, cu toate ca instinctul
ma arunca la vale;
uneori sânt plagiată,
îmi aud vocea falsă care-mi dictează:
nu te duce acolo,
nu întinde mâna celei sau celui
care nu-ti recunoaste mersul!
Dar nu mă las
sânt mai puternică decât ei, zic
si mă împing în valuri
sã primesc în fatã
stropii de venin!
scriu
aerului ăsta îmbâcsit
de la neverdele cocoțat pe munți,
de la gunoaiele de sub geam
aruncate-n prăpastia- (ne)verde;
lasă inimii să se mai încovoaie
de la bucuriile venite spontan,
de la soarele ce arde diafan,
de la grăsimile depuse pe burtă,
de la frigiditatea pomilor fără flori,
de la grăuntele de adevăr
pe care le cauți în nori,
de la păsările care mor
pe malul mării.
Nici măcar ele nu supraviețuiesc îmbâcsirii armate,
ai noștri tineri, prea mulți
sânt sub covorul de nisip,
moartea ne bântuie
linistea se zbate,
iar eu respir
uneori
ca un bătrân care se târaște
șontâc, șontâc.
Simptomul pierderii e-n mine
nu-l prețuiesc.
rediscurs
Când discursul tău m-a inspirat,
Luându-mi de pe inimă frica,
Lundu-mi plasturele de la gură,
Tu ai ațipit sub patura groasa a neputintei,
Neînțelegând ca frâul liber
Al femeii- inorog
Nu consta în virtutea afișata,
Ci, în cuvântul nechircit.
Plutind
Aburi de femelă
Dar tu știu că tu…n-ai zgardă.
*din volumul “Aburi de femeie”, Haifa 2004
|
