MIRELA ROZNOVEANU
                        

          
       Mersul prin Iarba Necosită a Gândului Liric * 


    O carte puternică se încadrează natural într-o famile de gândire, creație și spirit si te obligă să recitești în paralel autorii alături de care se aliniază în câmpurile de forță estetică ale culturii. Suflul liric din această carte de poeme m-a trimis în mod neașteptat la discursul marii poezii italiene scrise și publicate dinaintea primului și celui de-al doilea război mondial și m-a obligat să recitesc pe Pascoli, Ungaretti, Salvatore Quasimodo, Eugenio Montale. Poezia lor aducea la suprafață o tragică presimțire a unui sfârșit de civilizație, de dezintegrare, pericol imminent ca și sentimentul că numai Dumnezeu mai putea salva lumea de la catastrofă. Recitită la New York în decembrie 2020, poezia lor îmi spune ca da, această poezie a prevestit prin antenele lirice profunde cataclismele mondiale cu tot ce a urmat. În aceeași notă, dar dupa multe decenii și într-un alt secol, poemele lui Andrei Zanca mă pregătesc parcă pentru ceva asemănător, o catastrofă iminentă din care oamenii, lipsiți de alte arme de apărare, se mai pot salva numai prin Dumnezeu. Poezia religioasă a lui Paul Claudel, ca și poemele creștine ale lui T.S. Eliot mi-au revenit deasemenea în minte.
    Andrei Zanca trăieste de câteva decenii în Germania în exil; poezia lui, scrisă în limba română, îl aliniază spațiului liric mental al altei geografii literare. Dacă stăm să reflectăm, poezia românească de dinaintea celui de-al doilea război mondial a fost excesiv preocupată de experimente moderniste iar ce a urmat după 1945 a împiedicat-o de la o desfășurare firească. Pe de altă parte, tristețea metafizică a lui Lucian Blaga, psalmii framântărilor metafizice ale lui Arghezi, durerea dinaintea trecerii la Vinea invocau o sacralitate, în timp, tot mai estompată, lipsită de dimensiunea apocaliptică a catastrofei iminente. 
    Cartea de față m-a mai trimis la poezia lui John Ashbery care a făcut din poemele scrise în proză vehicole magnifice de a transfera în cititor depresia, frica, groaza și care traduc povestea

      
narativă a poemului într-o experiență reală. In același ton ca la Ashbery, limbajul hibrid literar îngemănat cu cel popular, folcloric devine la Zanca o marcă a unui limbaj personal. Poezia lui este saturată de imagini devastatoare, dar catastroficul – cu inflexiuni de satiră - este în general balansat de aparițiile inefabile ale naturii blânde, arhetipale. Poemele apocaliptice sfârșesc, după cum se va vedea, în imagini ale naturii regeneratoare. Totodată, intrarea limbajului liric în vorbirea creștină și limbajul religios creează pentru cititorul creștin o zonă de comfort spiritual. Poemele lui Zanca ajută la o contemplare proaspătă și lucidă a vieții noastre din acest secol. De-a lungul cărții, relația poetului cu lumea naturală se împlinește prin plimbările îndelungi ale demersului liric pe poteci de păduri uitate, ca forme de scufundare în misterul regenerator divin.
   Chestiunea este că de la un punct lirica lui Zanca trece din poezie în profeție și chiar discurs jurnalier, politic, iar atunci totul se complică. Din această perspectivă, și cu riscul de a mă contrazice, cred că nu există prea multe oaze luminoase în viziunea lirică oferită de cartea lui Zanca. Cum știm, chiar și simfoniile cele mai tragice au părți mai calme. Simfonia tragică numarul 6 numita Simfonia Morții a lui Mahler unde in final se aude lovitura ciocanului morții prezintă și ea aranjamente mai relaxante muzical. Dar nu și la Zanca.
   Încercând să rezolv enigma acestei culegeri de poeme, m-am reîntors la motto-ul cărții --mersul prin iarba necosită (pe care eu îl extind la mersul prin iarba necosită a gândului liric), și care înseamnă, în paralel, mersul fără nici un fel de restricții pe câmpul lăsat în voia lui, neîngrijit, rătăcirea prin bălării și flori sălbatece, în doar natura vie în plinătatea ei haotică. Cred ca asta vrea să spună Zanca. Mergând prin iarba necosită în picioarele goale (asa îmi plăcea si mie sa fug pe poteci în copilarie), gândurile și ele merg în toate direcțiile, este o plimbare a minții fara nici un fel de constrângeri. Acest ludic împletit cu tragicul; nepăsarea copilăroasă îngemănată cu grija pentru om și umanitate și lume în general; inocentul mergând fără griji pe un câmp al gândurilor și florilor sălbatice când crede ca îngerul domnului îl ocrotește de șerpii din tufișuri, și asta în timp ce lumea pare că e mistuită de vâlvătăi – toate aceste stări respiră în poemele de față scrise în fluxul meditației lirice nestânjenite și al dialogului cu Dumnezeu. 
   Unele fragmente au aerul de haiku. Sunt fragmente meditativ-filosofice, formulari paradoxale care îl apropie de Salvatore Quasimodo. Nu știu de ce această apropiere de poezia italiană mi s-a arătat atât de relevantă, am încercat să mi-o explic și bănuiesc că, mutat dintr-o zona lirica românească, mentalul liric al lui Andrei Zanca s-a aliniat la alte izvoare de creație lirice europene. Poate că de aceea Zanca nu mai este atât un poet român cât un poet european.
   Limbajul omului de la sat și credința nestrămutată a acestuia în sacralitatea dumnezeiască apar în poemele lui Zanca ca un memento al înțelepciunii populare creștine:...........

mai mult........

aici M. Roznoveanu II.......