VASILE GOGEA
                        

                                PUPUL REGINEI
             „ATENȚIE! Urmează o lectură care vă poate
                                 afecta emoțional!”

     Un avertisment de genul acesta, care precede în zilele noastre, în conformitate cu normele Consiliului Național al Audiovizualului, adeseori excesiv, difuzarea unor știri, reportaje sau documentare, cu rol de a ne proteja „naturelul simțitor” ar fi fost, probabil, bine venit – în ce mă privește – și în domeniul editorial, în urmă cu aproape șaizeci de ani. Poate, nu e inutil nici astăzi.
     Dar, iată povestea.
     Era în anul 1962. Vara. Încheiam clasa a II-a (după ce am scăpat ca prin minune să nu repet pentru a treia oară clasa I! – dar aceasta e o altă poveste) ca premiant. Primisem, ca premiu, o antologie de povestiri cu titlul Copii eroi. Format mare, 317 pagini, tocmai apărută la Editura politică!
     Inadecvare? Nu, cum se va vedea în cele ce urmează. Printre „povestirile” antologate se găsea și povestea celebrului (în epocă) pionier al URSS, Pavlik Morozov (14 noiembrie 1918 – 3 septembrie 1931). Devenit primul pionier Erou al URSS, cu statuie în satul său natal Gherasimovka, din Siberia.
     ATENȚIE!  Pentru că s-a opus jefuirii proprietății socialiste și culacilor (chiaburi) prin denunțarea propriului tată, Trofim Morozov, care ar fi falsificat documente în sprijinul acestora.
     Urmările au fost tragice. Tatăl lui Pavlik a fost judecat ca dușman al poporului, și condamnat la ani grei de muncă. Numai că, în ochii familiei, în special cea din partea tatălui, fapta lui Pavlik a fost percepută ca un act de trădare de neiertat și, la scurt timp, atît el cît și un frate mai mic, au fost asasinați într-o pădure de lîngă sat chiar de bunicul lor.
     Cazul „eroului” Pavlik Morozov care s-a jertfit pentru cauza sovietelor a fost exploatat de propaganda bolșevică, ca un model de urmat de toți pionierii nu numai în republicile sovietice, dar și în țările „frățești”, înclusiv în România, pînă după moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.
     Acum, nu știu cum au citit cei care au avut „norocul” să primească și ei această carte ca premiu, dar pentru mine a fost ca un trăznet. O cutremurare a întregii mele ființe, firave și inocente, a unui copil care mergea joia, după slujba de vecernie, la cursurile

de catehism iar duminica era ministrant în biserică (împrejurările istorice făcuseră să fiu botezat romano-catolic – altă poveste).O fracturare dureroasă și de nemărturisit a nucleului de conștiință morală care se structura în afara „catehismului” ateu pe care îl „învățam” la școală. Țin minte că n-am spus nimănui nimic mai multe săptămîni.
     În perioada aceea, cînd pîinea se „dădea” pe cartelă (o pîine neagră „bună” doar cînd era foarte proaspătă, apoi devenea clisoasă și amară), mama cumpăra făină albă și frămînta acasă aluatul pentru două pîini mari pe care, așezat într-un veiling învelit într-o ștergură albă, eu îl duceam la brutar (cred că era ultimul brutar privat din oraș), cu un cărucior confecționat special pentru această muncă de tata. După opt ore, tot eu, mergeam să aduc cele două pîini mari, frumos crescute, coapte, bătute cu un cuțit special de arsura în plus, lăsînd să se vadă coaja aurie și emanînd un miros care se simțea de la distanță...
     De fiecare dată cînd mă întorceam de la brutărie cu pîinile, la poarta unei curți în care locuia o familie de sași, mă aștepta o fetiță blondă, cu părul împletit în două codițe, palidă, cu niște ochi albaștri și triști... Era iarnă, și mai jos de sarafanul cu care era îmbrăcată îi vedeam genunchii roșii de frig. Se numea Regine. Locuia împreună cu mama ei în bucătăria de vară (fostă magazie) a casei care se vedea din stradă și care fusese a lor. Dar, cum tatăl ei, pe motiv că era sas (etnic german), a fost deportat în Siberia în 1945, casa le-a fost confiscată. Tatăl s-a întors prin 1956 sau 1957 și a făcut imediat cerere de stabilire definitivă în R. F. Germania. Ceea ce s-a și întîmplat. Acum, soția și fiica, izolate de viața orașu-lui, așteptau să primească și ele pașapoartele pentru „reîntregirea familiei”. Fără mijloace de subzistență, fără ca mama să poată munci și fără ca fetița să mai fie primită la școală. Și, de fiecare dată cînd o găseam în fața porții, rupeam o bucată bună dintr-o pîine pe care i-o dădeam simplu, fără nici un cuvînt, nici ea nu spunea nimic dar fugea imediat în curte și în „bucătăria de vară”. Mama observa că mereu una dintre pîini era „mușcată”. Astfel că a trebuit să-i spun adevărul despre Regine. Și atunci, mama mi-a spus: „uite, ca să nu mai rupi pîinea, eu am să fac de fiecare dată și un pup (o pîine mai mică) pentru Regine, pe care să i-l dai întreg.” Și așa a făcut mama și așa am făcut eu.
     Dar, obsedat de „povestea” lui Pavlik Morozov, i-am povestit mamei totul și, cu lacrimi în ochi, am întrebat-o dacă o să-mi mai facă pupul pentru Regine. „Bineînțeles – mi-a răspuns mama – iar cartea aia să n-o mai citești. Și să-i spui părintelui, la biserică.”
     Au mai trecut cîteva luni în care, de două ori pe săptămînă, în aceleași zile și la aceleași ore, îi duceam pupul Reginei. Apoi, fără nici un avertisment a fost și ultima dată – căci primiseră aprobarea și urma să plece în două zile – după ce a luat ultimul pup, m-a prins de mînă, m-a sărutat pe obraz, s-a înroșit și mi-a șoptit la ureche: Ich liebe dich !