LIVIU ANTONESEI
                       

                                      
                     Despărțirea de poezie…
                  

                                      
     ne trecem viața ca și cum totul ar merge de la sine,
     lumea cea mare și măruntele noastre lumi –
     ca și cum așa ar fi fost scris de la începuturi
     în cartea cu filele unui nisip dinaintea începutului.
     și sîntem nepăsători și liberi în curgerea noastră
     pe care ne-o imaginăm nesfîrșită…
 
     de la început, de la începuturi, nu vedem lupta
     deși îi dăm instinctiv nume după spiritul vremilor –
     binele și răul, corsi e ricorsi, fii luminii
     împotriva fiilor întunericului, atracția și respingerea,
     sistolă și diastolă, iubire și ură, pe care, toate,
     le învelim într-o pojghiță subțire,
     o mantie precară a uitării.
 
     o numim muzică și chiar muzica sferelor,
     o poreclim credință și chiar înțelepciune,
     îi spunem în toate felurile, răsplătindu-i
     pe care ne ajută să slăvim minciuna.
 
     pînă cînd se petrece ceva, pe neașteptate, dintr-o dată,
     care sfîșie vălul – poate e vălul lui Isis! –
     și rămînem goi și de nimic apărați,
     rămînem în splendida noastră agonie
     pînă la sfîrșitul ultim al lumii…
     Acesta e prețul – am pus capăt minciunii!
 

 
    14 Septembrie 2016, în Iași

     Povești filosofice cretane din AD 2016 (1)

                *
            *      *

     Mă trezesc într-un alt oraș
     pentru vechile mele ritualuri –
     peste acoperișuri, în stînga,
     fortăreața venețiană, cu marea de-a dreapta,
     zidurile dogilor tulburate
     de minaretul unei moschei.
 
     O iluzie optică, un efect de perspectivă,
     aveam să văd mai tîrziu.
 
     Marea, un murmur îndepărtat
     sub soarele ce abia se ridică,
     răspunde foșnetului ei din cameră.
     Nu, nu e optimismul ciudat
     al dimineților de vară,
     ci ușoara neliniște a necunoscutului –
     necunoscutul din jur,
     necunoscutul din noi,
     care dintotdeauna ne cunoaștem.
 
     Va reîncepe, va reîncepe explorarea.
     să reînceapă!



                *
            *      *


     Aici, la piscina de pe acoperiș,
     parcă aș privi insula de pe țeasta lumii
     cetatea și portul, tavernele multicolore
     și marea care ne așteaptă trupul
     ars de soarele altor ținuturi.
 
     Un zid de cristal mă desparte de lume,
     iar între ea și lume e o tăcere de diamant
     și neliniștea cioburilor rămase la șlefuire.
 
     Va rămîne piatra cizelată
     vor învinge cioburile tăioase?
     Nimeni nu știe răspunsul,
     Nici măcar eu care le știu pe toate!………            

mai mult....