Radu Ciobanu

                                                                                                              

Web Design

 

                                CIOBANU RADU - web1

                

            RADU CIOBANU 

                    

                        Un poem al memoriei

 

     Am împrumutat acest titlu din prezentarea pe care domnul Valeriu Stoica o face pe coperta noii cărți a Monicăi Pillat, Ceasuri de demult, apărută anul trecut, în condiții elegante, cum se și cuvenea, la editura Baroque Books & Arts. Doamna Monica Pillat e o scriitoare consacrată ca poetă, iar volumul de față fiind unul de memorii, deci de o proză inerent și puternic infuzată poetic, titlul e cât se poate de potrivit. Ca ultimă descendentă a veritabilei dinastii politice, culturale și artistice Brătianu-Pillat, profilul d-sale de scriitoare s-a configurat în timp pe două paliere: unul al propriei opere și celălalt al devoțiunii pentru cultivarea, întreținerea și relevarea calităților intelectuale, artistice, spirituale ale unei familii exponențiale pentru elita unei națiuni. O devoțiune resimțită cu atât mai imperativ cu cât ultimele sale trei generații au trecut, la fel ca întreaga națiune, prin infernul comunist cu tot ce știm că a performat acesta în mizerie, abjecție, teroare și stupiditate. 
     Ceasuri de demult nu este o narațiune compactă, cu tramă epică, desfășurată cronologic, ci rememorarea aparent fortuită a unor momente, ceasuri, cum și previne titlul, pe care, de-a lungul anilor, n-a reușit să le înghită uitarea. Ele au fost evocate și cu alte prilejuri, dar, reconvocate acum pentru a fi asamblate într-un tot unitar, oferă imaginea extraordinară a unei lumi apuse. Monica Pillat nu este nicidecum o paseistă care se lamentează pentru ceea ce a fost și nu va mai fi, ci o gânditoare aflată permanent în postura de a reflecta asupra acelor valori ale trecutului care trebuie preluate ca garanții ale păstrării demnității prezentului. Aceste valori cumulate și propagate sunt percepute ca tezaur ce i s-a încredințat ca unui paznic de veghe la comoară. Dar tocmai pentru că își asumă această misiune, e prudentă și filtrează întâi trecutul, identifică unghiul percepției, semnificația momentului evocat și ponderea pe care a avut-o asupra celor ce au urmat: „...trecutul nu trebuie privit nici prea de-aproape, nici prea de departe. Justa distanță îl salvează și ne alină pentru tot ce s-a pierdut. Atunci sufletul poate să se facă punte între prezent și ce a fost demult.” Cu un cuvânt al domnului Noica, un om nu poate fi „deplin” dacă nu posedă conștiința acelei părți a trecutului care-i este intrinsecă propriului sine. Un mic episod ilustrativ în acest sens îl găsim într-una dintre cele mai frumoase pagini ale cărții: O subtilă plăcere, o chemare, soldată de cele mai multe ori cu tristeți decât

                                                   
cu bucurii, stă în obiceiul memorialistei de a se plimba pe străzile vechiului București, unde, de cele mai multe ori, nu-și mai regăsește reperele afective de altădată: „ - Unde e strada Făinari? am întrebat un trecător. / Mi-a arătat o intrare printr-un șir de blocuri cenușii. Văzându-mă la fel de nedumerită, s-a oferit să mă conducă până în capătul străzii. / - Nu pari a fi din partea locului, a remarcat, observând cât sunt de rătăcită. De unde vii? / - De demult, i-am răspuns.”
      Acest „demult” e concentrat în secvențe concise ale căror surse sunt pe de o parte familia, constând în portrete și episoade cu pondere documentară, dar cu inevitabilă investiție afectivă, iar, pe de altă parte, personalitățile din cercul familiei și nu numai, o veritabilă galerie de portrete realizate în tușe sigure, concise, caracterizante și întotdeauna apăsat empatice. În evocările familiale, startul e dat de obicei de un minim impuls vizual, auditiv sau chiar olfactiv (e plină de miresme cartea aceasta!). Primul capitol începe chiar astfel: „Pe peretele de lângă locul în care scriu, se află un portret al mamei făcut de Buni mai demult. Când, în răstimpuri, îmi ridic privirea de pe caiet, o văd cum stă într-un fotoliu gri-verzui, cuprinsă de melancolie [...] Din încăperea ce nu se vede în pictură, eu îmi aduc aminte numai de masa mică și rotundă, cu luciu cafeniu, pe care tata ridicase un mic turn de monede...” și așa mai departe, de aici începe povestea. Prezența lui Dinu Pillat, Tatăl venerat, e prezent în varii ipostaze de-a lungul întregii cărți și e firesc, întrucât afecțiunea sa, revărsată asupra întregii familii, e resimțită de fiică până azi, iar existența lui tragică a traumatizat-o ireversibil. Spații largi sunt dedicate rememorării nopții în care a fost arestat în urma unei percheziții brutale, care a răvășit toată casa și în primul rând biblioteca, și cu tot atâta emoție este evocată revenirea din detenție după cinci ani, cu efectele unei renașteri a adolescentei – încă nu împlinise 17 ani - care-și descoperă adevărata cale și vocație: „Până la întoarcerea lui, trăisem într-un cenușiu fără vârstă, fără speranță, fără orizont. Venirea tatei îmi înapoia libertatea, bucuria de a exista, exuberanța pierdută. Atunci m-am întors cu frenezie la poveștile pe care mi le spunea în copilărie și, plecând de la ele, mi-am imaginat propriul basm, Cei 13 și misterul.” Toate acestea, precedate de procesul Noica-Pillat, de o sinistră notorietate în epocă, ar rămâne greu de înțeles fără reconstituirea epopeii romanului Așteptând ceasul de apoi. Căci epopee a fost, de când, în câteva luni, Dinu Pillat l-a scris în singurătate, la Miorcani, până când a devenit capul de acuzare în procesul amintit și apoi până când a fost regăsit ca prin miracol, publicat, lansat cu ilustră asistență, într-o manifestare culturală și omagială reparatorie, peste decenii. Acest tulburător și unic în literatura noastră destin al unui scriitor și al cărții sale e povestit cu un patos discret și demn, fără vreo intenție de vindictă, într-unul dintre capitolele cheie ale acestor memorii, - O carte condamnată. Povestit în spiritul moștenit de la tată, așa cum apare în episodul relatat cu alt prilej, în care acesta, recunoscându-l pe stradă pe unul dintre torționarii săi, îi întinde mâna și, spre perplexitatea insului, îi spune: „Te-am iertat”. 
     Ceasurile revin în memorie stimulate de obiecte reminiscente din vechi interioare, din tablouri sau fotografii, din scrisori, din ecoul unor versuri ale bunicului Ion Pillat. Evenimente familiale, Crăciun și Paște de demult, 
...........

mai mult........

[HOME] [DESPRE REVISTA] [REVISTA] [Kurt Tucholsky] [Nicolae Silade] [Jack Hirschman] [Stefan Ghilimescu] [Mirela Roznoveanu] [Andrei Zanca] [Magda Ursache] [Kurti Laszlo] [Radu Ciobanu] [Dan Damaschin] [Dumitru Chioaru] [Ioana A. Dragomir] [Remus V.Giorgioni] [Marieva Demetrescu] [Paul Sarbu] [Caroline Carver] [Alexandru Jurcan] [Maria Postu] [Stefan Marinescu] [Camelia Oprita] [Hans Sahl] [Constantin Tanase] [Tadeusz Rozewicz] [Fernando Gill Villa] [Carlos Aguasaco] [Oscar Limache] [Fernando S. Torres] [Helmut Krausser] [Ciprian Vestemean] [Mihaela Pasat] [Nicolaie Adam] [Gabriel Todica] [Daniel T. Moran] [Alexandru Cazacu] [Mihai Eminescu] [Paul Leibovici] [Laurian Lodoaba] [Andrej v. Amady] [Werner Goebl] [Tatiana Ernuteanu] [COLECTIA] [BIBLIOTECA] [CONTACT] [REDACTIA] [IMPRESSUM] [LINKURI UTILE]