RADU CIOBANU 

 
                              C e n t e n a r
                            LUCIAN VALEA
                                1924 - 1992

                                Ce nu se uită   

     Fac parte dintre cei ce trăiesc cu convingerea că nu suntem chiar singuri în lume și că momentele decisive prin care trecem de atâtea ori în viață sunt uneori rânduite de o entitate enigmatică din Nevăzut. În virtutea acestui crez care, azi, în viitura imundă a deconstructivismului progresist, a devenit o țintă predilectă a insolențelor, nu mă sfiesc să recunosc că întâlnirea mea cu Lucian Valea a fost una providențială. Pentru a avea această calitate, o întâlnire trebuie să survină într-un moment de cumpănă și să aibă un efect decisiv. Prin 1955-56, mă aflam tocmai într-un asemenea moment: îmi descoperisem vocația literară, dar nu-i cunoșteam „modul de întrebuințare”, eram derutat și exaltat. Aveam o cultură rudimentară și nu știam încotro s-o apuc, în ciuda numeroaselor lecturi din biblioteca părinților, profilată pe romanele în vogă dintre războaie, din ale bunicilor, specializate în științe juridice și istorie, și, desigur, din a mea, alcătuită din cărțile primite în dar, căci pe vremea aceea se obișnuia să se dăruiască copiilor în primul rând cărți. O idee despre ce va să zică literatura mi s-a conturat însă nu atât din cărți, cât din mulțimea exemplarelor răzlețe din reviste vechi peste care dădeam prin casă, care mă fascinau și care, în anii aceia, '50, au dispărut la un moment dat, dosite de ai mei nu știu pe unde. Prima revistă contemporană care mi-a activat virusul scrisului am descoperit-o într-o zi când, vizitând chioșcul de unde luam revistele Stadion, Urzica și rebusuri, mi-a atras atenția Tribuna. Era, cred, chiar primul număr al noii serii, resuscitată de Ioanichie Olteanu la Cluj și mi-a lăsat impresii atât de amestecate încât de atunci am urmărit-o număr cu număr. Dar, paradoxal, abia urmărind Tribuna, am descoperit cu emoție că și în orașul meu apărea o revistă, Scrisul bănățean, din care, mai apoi am aflat că tutelează și un cenaclu al tineretului, coordonat de Anghel Dumbrăveanu, care era și redactorul pentru poezie al revistei. Cu sfielnică îndoială l-am căutat la redacție ca să-l întreb dacă puteam să vin și eu la reuniunile cenaclului. N-am să uit niciodată cordialitatea cu care m-a primit, ca și când numai pe mine m-ar fi așteptat pentru a fi sigur de bunul mers al cenaclului.

                                                   
Mi-a spus când e prima ședință și a adăugat, ca pe un eveni-ment, că va participa și Lucian Valea. Numele nu-mi spunea nimic și m-am jenat să întreb. Mai târziu, când am devenit mai apropiați, mi-a divulgat pe un ton conspirativ, că relativ de curând, în 1955, Lucian Valea ieșise din pușcărie, de fapt din lagăr, și că, asemenea tuturor foștilor deținuți politic, avusese probleme cu dreptul de a publica și încerca să-și afle un rost, descurcându-se deocamdată cu diverse expediente. În cercul scriitorilor din jurul revistei Scrisul bănățean, unde i se cunoștea creația dinainte de detenție, cum și revista Claviaturi pe care o editase la Brașov, împreună cu Gherghinescu Vania, era acceptat totuși fără rezerve. Participa și la reuniunile cenaclului consacraților – astăzi, mai toți uitați – dar, totodată, nelipsit de la ședințele Cenaclului tineretului „Victor Vlad Delamarina”. Având eu însumi în familie, la data aceea, trei foști deținuți politic, amănuntele acestea n-au făcut decât să ridice brusc cota admirației cu care îl priveam încă de la prima mea participare la cenaclul acela. De fapt, toți câți erau acolo – Laurențiu Cerneț, nu de mult ieșit și el din detenție, Traian Dorgoșan, Ion Marin Almăjan, Damian Ureche, Dim. Rachici... – îl urmăreau captivați în primul rând de ținuta lui, amestec de temperament și prestanță, care nu devia niciodată în aroganță, apoi prin felul de a se exprima apăsând accentele afective și logice, dar mai ales prin ce spunea. Era cu cel puțin zece ani mai în vârstă decât noi toți și pomenea fără sfială nume de scriitori, mai ales de poeți, de care noi nu auzisem. La acea primă vedere m-a uimit pomenindu-l pe Blaga, despre care știam că era interzis, acasă i se ascunseseră cărțile și acum Lucian Valea, abia ieșit din detenție, nu numai că îl amintea, dar îl și cita, iar eu îl aud și azi, de parcă ar fi în aceeași încăpere, rostind versul pe care atunci îl auzeam pentru prima oară – „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii...” Suna magnific, cu totul altfel decât versurile care apăreau în revistă. Aveam să descopăr tot atunci și să mă acomodez pe loc cu obiceiul cenacliștilor de a poposi după ședințe la un pahar, de unde, la vreme prielnică, hălăduiam prin parcurile din apropiere până spre miezul nopții. Și la paharul de vin, și de-a lungul deambulărilor nocturne se continuau disputele, dar mai ales se recita poezie. Iar aici, cap de afiș era Lucian Valea prin modul absolut tulburător cu care își rostea versurile proprii sau revelându-ne poezii ale unor poeți de care știam doar din auzite. Într-o astfel de seară și-a inter-pretat propriul rol din inubliabilul său poem Ultimul cuvânt al lui Don Quijote către Sancho Panza, pe care, cum mi-a mărturisit mai târziu, l-a „scris” în minte pe când spărgea bolovani în lagărul de pe șantierul Hidrocentralei de la Bicaz:
        „Acesta-i, Sancho, ultimul cuvânt
         Al tristului hidalgo de la Mancha:
         Un vis poate răni mai greu ca lancea
         Când porți război cu morile de vânt...”
     Ca aproape toate poeziile sale, și aceasta devenea memorabilă instantaneu, m-a încântat și, peste vreo doi ani, am dus-o cu mine la Cluj, în studenție, unde a circulat oral cu un succes enorm.
     S-a petrecut tot atunci, în etapa romantică a cenaclului timișorean, un eveniment surprinzător în redacția revistei Scrisul bănățean, care putea avea urmări grave în atmosfera vremii, când încă „nu se dădu-se drumul la dragoste”, dar, din fericire, micul scandal s-a stins repede, deși ...... .…...        

mai mult........