Radu Ciobanu

                                               

                CIOBANU RADU - web1

 

          RADU CIOBANU 

                    
                         
DIN ALTĂ LUME

       

      Noul roman al doamnei Ioana Pârvulescu, Inocenții1), mi-a produs o senzație de surpriză, ca de altfel fiecare carte a d-sale. Dar după încheierea - cu delicii - a lecturii, mi-am dat seama retrospectiv că întreaga sa creație epică de până acum e prevestită într-un fel sau altul de acel minunat „docu-roman”, În intimitatea secolului 19, apărut în urmă cu 12 ani2). Un cititor avizat își putea da seama încă din acele pagini că este invitatul unei scriitoare din familia celor incapabili de disimulare. Personalitatea complexă a autoarei se dezvăluia cu bună-credință și candoare, fără a avea ceva de ascuns, confirmându-mi încă o dată convingerea că fiecare carte vorbește în primul rând despre cel care a scris-o, indiferent despre ce scrie. Aceeași personalitate care-și mărturisește imprudent (în ziua de azi) și fără complexe credințele și îndoielile, iubirile și aversiunile, opțiunile și refu-zurile, chiar dacă numai aluziv sau subtextual, se regăsește în toate celelalte cărți care au urmat acesteia. Diferă - și de aici aparentul efect de surpriză - doar nucleele epice și problematica explorată în noua carte. Iată, bunăoară, în comentariul cu care salutam la vremea sa apariția romanului Viața începe vineri3), remarcam că Nicu, micul comisionar de opt ani, are şansa ca, prin autenticitatea candorii sale, să rămână unul dintre cele mai simpatice personaje-copil din literatura noastră. De asemenea că lumea Ioanei Pârvulescu este o lume a oamenilor de treabă, nefamiliarizaţi cu răul care are încă în anii acelei cărți statut de excepţie, de regretabil accident.
      Sesizabile încă din Viața începe vineri, unde se manifestă doar colateral, abilitatea și intuiția dovedite în explorarea copilăriei se află în largul lor în Inocenții. Îl regăsim aici pe Nicu - id est psihologia infantilă - reiterat în patru ipostaze în acea mică și nedespărțită ceată a lui Pițigoi

                              
formată din frații Dina și Doru, veri cu frații Matei și Ana. Între Dina, cea mai mare, și Ana cea mai mică, e o diferență de șapte ani, confreria fiind deci compatibilă și sudată nu atât prin conștientizarea legăturii de sânge, cât prin solidarizarea în jurul unor curiozități și aspirații specifice vârstei. Ei sunt inocenții, iar inocența lor e ocrotită de universul familiei și a vecinătăților, format din aceiași oameni de treabă care populează toate cărțile Ioanei Pârvulescu. Un univers, un climat, o atmosferă putând suporta aici, până la un punct, analogia cu puritatea idilică a copilăriei care luminează primul volum din La Medeleni. Doar că în Inocenții celei de a doua jumătăți a veacului XX, n-a mai rămas loc de idilism. Deși nu e convocată direct, din fundalul narațiunii, dincolo de zbenguielile și revelațiile inocenților, cum și din preocupările și gesturile „oamenilor mari”, se întrezărește trecând enigmatică umbra morții și se poate percepe mârâitul înfundat al istoriei. Altfel zis, inocența ignoră inexorabilul Marii Treceri, pe care „oamenii mari”, fără patetisme, fără lamentații și dramatizări, îl percep cu acuitate, fiecare în felul său. Dar cu adevărat dramatic percepe inexorabilul Casa. Casa care îi ocrotește pe toți, casa bătrână, casa copilăriei.
      Romanul Inocenții e construit pe două paliere de interes și mesaj: casa și copilăria. Ele sunt complementare, iar liantul, vizibil doar când și când, altfel doar subtextual, aluziv, sugerat, este Istoria. Casa a fost concepută ab initio ca personaj principal. Ideea se pare că o preocupă pe Ioana Pârvulescu mai de mult, dar a devenit evidentă din 2014, odată cu apariția volumului colectiv Casele vieților noastre4), unde, nu întâmplător, d-sa semnează prefața, veritabil și memorabil eseu, intitulat În căutarea caselor pierdute. Textul debutează cu o frază exclamativă și trădează implicarea afectivă - cum ziceam, d-sa nu se poate disimula -, care anunță de pe acum atmosfera viitorului roman: „Fericiți oamenii unei singure case, așa cum sunt oamenii unei singure iubiri!” La data când scria această prefață, Inocenții se afla în lucru, iar un fragment apare chiar în Casele vieților noastre, anunțându-l. Dar în continuarea prefeței, doamna Ioana Pârvulescu formulează câteva idei și reflecții pe care le vom regăsi la baza narațiunii din Inocenții: „Sunt case care au istorie și uneori fac istoria.” Sau: „Și nicio casă nu e întreagă dacă în arhitectura ei nu intră și o poveste.” În fine, anticipativ: „A scrie despre casa pierdută a copilăriei înseamnă [...] a restabili echilibrul între om și casa care l-a păzit odinioară. De altfel, unul dintre primele și cele mai simple desene ale copilăriei este casa.” Reflexul acestei observații îl vom regăsi asumat în Inocenții, spre final, unde, ca de atâtea ori, cum fac adevărații scriitori, Ioana Pârvulescu suspendă pentru o clipă narațiunea pentru a medita asupra a ceea ce face: „Tare mă tem ca ..........

mai mult....

Web Design

 

[HOME] [DESPRE REVISTA] [REVISTA] [Miron Kiropol] [Magda Ursache] [Letitia Ilea] [Iulian Boldea] [Liviu Ioan Stoiciu] [Ion Neagos] [Traian Stef] [Doina Popa] [Liviu Antonesei] [Clelia Ifrim] [Radu Ciobanu] [Mircea Petean] [Dan Florita Seracin] [Eugen Dorcescu] [Daniela Radu] [Victoria Comnea] [Nicolae Iuga] [Dinu Virgil] [Ela Jakab] [Dan Anghelescu] [Julien Caragea] [Dan Chiriac-Kyre] [Viorel Dadulescu] [Mihaela Albu] [Vasile P. Tomoiaga] [Aurelian Sarbu] [Nicolae Coande] [Sonia Elvireanu] [Dana Gheorghiu] [Iulian Chivu] [Boris Marian] [Geo Vasile] [Christel Ungar] [Carolyn M.Kleefeld] [Petru Hamat] [Hans Dama] [Mirel Brates] [Aurel I. Brumaru] [Mariana Moga] [Victoria Milescu] [Valeriu M.Ciungan] [Paul Sarbu] [COLECTIA] [BIBLIOTECA] [CONTACT] [REDACTIA] [IMPRESSUM] [LINKURI UTILE]