Radu Ciobanu

Web Design

 

                                CIOBANU RADU - web1

                

            RADU CIOBANU 

                    
                            
Labirintul lumii


          
      Există cărţi care cresc pagină cu pagină din acele sedimente de cultură aşternute adânc pentru ca din ele să se configureze, treptat, de-a lungul secolelor, spiritul şi civilizaţia unui loc. Ele, cărţile acestea, devin astfel, implicit, documente-martor ale unui îndelungat proces de afirmare identitară a acelui topos, chiar dacă mesajul lor explicit e cu totul altul, chiar dacă ele vorbesc despre configurarea unei identităţi individuale şi nu a unui areal marcat de unicitate. Căci, urmărind în asemenea cazuri itinerariul unei deveniri personale, se percepe limpede pulsul acelor valori sedimentate în timp, care au determinat unicitatea personalităţii din prezentul naraţiunii: odată cu profilul individului se conturează şi identitatea lumii din care devenirea sa şi-a tras sevele. Tipice pentru această familie de opere sunt astfel două dintre cărţile de senectute ale Margueritei Yourcenar, Amintiri pioase şi Arhive ale Nordului, editate la Gallimard în 1974 şi, respectiv, 1977. Odată cu rădăcinile şi devenirea autoarei, ele revelează implicit şi insidios şi profilul identitar al unei anumite părţi de Europă a Occidentului, rămasă pentru ea acea „matrice stilistică” ce stă la originile oricărui destin artistic. Asemenea opere nici nu pot fi create în toată complexitatea şi adâncimea lor altfel decât după „o anumită vârstă”, atunci când sentimentul trecerii devine acut, iar trecutul, cu tot cu nostalgia valorilor sale în paragină, îşi dobândeşte adevărata importanţă.
      De obicei, nevoia revenirii asupra unor cărţi importante o resimt după un oarecare timp, mai curând îndelungat. De data aceasta, după lectura celor aproape 600 de pagini, cât însumează cele două titluri ale Margueritei Yourcenar, care îşi păstrează o neobişnuită densitate şi tensiune a ideilor, revenirea, iar şi iar, asupra unor secvenţe sau întregi capitole, mi s-a impus imediat după încheierea lecturii dintâi. Altfel spus, o operă de care te desparţi greu,

                                                   
presupunând că reuşeşti să te desparţi vreodată cu adevărat de ea. Impresia e copleşitoare şi uşor deconcertantă, iar abundenţa „materiei” sugerează într-adevăr iluzia de labirint al lumii, titlu integrator pe care Gallimard l-a conferit celor două volume în 1977. E nevoie nu numai să ajungi la ultima pagină, ci, poate, chiar să ai o oarecare perspectivă asupra lecturii pentru a constata că, în fond, lucrurile sunt foarte limpezi, cele două cărţi fiind logic şi armonios structurate, conform unei intenţionalităţi auctoriale precise care se devoalează treptat. E vorba, deci, de o scriere autobiografică de anvergură, în asamblul căreia Amintiri pioase şi Arhive ale Nordului reprezintă abia etapa pre-biografică, aceea a explorării ascendenţelor, maternă, în prrima, paternă în cealaltă, urcând în timp până unde se poate ajunge, ceea ce mă duce cu gândul la vechile istorii care ambiţionau să purceadă „de la zidirea lumii“.
     Marguerite Yourcenar face parte dintre cei ce obişnuiesc să gândească şi să ducă lucrurile până la capăt. Să ne amintim de sfârşitul lui Zenon, de propoziţia cu care se încheie Piatra filozofală (L’Oeuvre au noir): „Mai adânc de atât nu se poate pătrunde în sfârşitul lui Zenon.“ Şi, în această ordine de idei, nu poate fi decât profund semnificativă deviza „Als ik kan“ (Pe cât pot), pe care scriitorea o împrumută de la Van Eyck. Cât poate de adânc pătrunde ea şi aici în propria-i ascenedenţă: „Din partea tatii [...] patru străbunici în 1850; şaisprezece strămoşi pe la Anul II, cinci sute doisprezece în tinereţea lui Ludovic al XIV-lea, patru mii nouăzci şi şase sub Francisc I, cam un milion la moartea Sfântului Ludovic. Cifre ce trebuie micşorate, ţinând seama de încrucişarea sângelui, acelaşi strămoş găsindu-se adesea la intersecţia mai multor familii, ca unul şi acelaşi nod la încrucişarea mai multor fire. Şi totuşi, suntem cu adevărat moştenitorii unei întregi provincii, ai întregii lumi. Unghiul în al cărui vârf ne aflăm se cască în urma noastră la infinit.“ Orgoliu de descendentă a „marilor familii“, orgoliu genealogic? Nimic mai străin de această scriitoare care se grăbeşte să adauge: „Astfel privită, genealogia, ştiinţa aceasta atât de des pusă în slujba vanităţii omeneşti, ne îndeamnă întâi de toate la semerenie, dându-ne sentimentul puţinătăţii ce însemnăm faţă de mulţimile cele mari, apoi ne dă ameţeală.“ Evident, dacă Marguerite Yourcenar are vreun orgoliu, acela este orgoliul înţelepciunii. Retrasă în mica şi puţin populată Insulă a Munţiilor Pustii de pe coasta de est a Statelor Unite, îşi ducea viaţa după preceptele simplităţii naturiste, nutrind convingerea profundă şi definitvă că nu suntem decât parte inseparabilă a naturii şi că toate ambiţiile noastre de emancipare au dus la devastarea planetei, implicit la deprecierea speciei umane. Însuşi modul ei de existenţă – ca să nu mai vorbim de operă – îi dă dreptul la acest orgoliu al înţelepciunii pe care gloria din ce în ce mai eclatantă n-a reuşit să-l pervertească în vanitate. Dimpotrivă, discursul de recepţie la Academia Franceză, dedicat ............

mai mult........

[HOME] [DESPRE REVISTA] [REVISTA] [E.E. Cummings] [Andrei Zanca] [Magda Ursache] [Rodica Grigore] [Liviu Antonesei] [Olimpiu Nusfelean] [Mircea Petean] [Elina Adam] [Mirela Roznoveanu] [Horia Dulvac] [M. Roznoveanu II] [Al. Cistelecan] [Andrei Zanca II] [Radu Ciobanu] [Ion Haines] [Nicolae Silade] [Lucretia Berzintu] [Clelia Ifrim] [Niculina Oprea] [Gheorghe Simon] [Liliana Danciu] [Miron Kiropol] [Stefan Borbely] [Letitia Ilea] [NicolaeSuciu] [Ion Maria] [Savu Popa] [Eugen D. Popin] [Stefan Dumitresc] [Nika Turbina] [Marko Bela] [Mircea Pora] [Sonia Elvireanu] [Adrian Gurgau] [Medeea Rosca] [K.V. Twain] [Andrej v. Amady] [Sergiu P. Dema] [Werner Goebl] [Hans Dama] [ARS MOVIMENTO] [COLECTIA] [BIBLIOTECA] [CONTACT] [REDACTIA] [IMPRESSUM] [LINKURI UTILE]