Radu Ciobanu

                  

                CIOBANU RADU - web1

 

           RADU CIOBANU 

                    
                    
Paradoxul momentului

       
     Al momentului perceput la scara timpului istoric, desigur. Care, în acest prim sfert al celui de al XXI-lea veac, îmbracă aspecte dintre cele mai deconcertante, generate de specia umană, cea mai inteligentă, mai agresivă și mai autodistructivă. E și acesta un paradox, dar nu la el mă voi referi în cele din urmă. Realități dintre cele mai diverse, aparent spontane, nemaiîntâlnite, imprevizibile, determinate de om, prin capacitatea de comunicare și informare fără precedent, țin întreaga specie într-o stare de continuu stres, excitație, tensiune și induc manifestări umorale extreme, de la euforii candide până la spaime venite din adâncuri ancestrale. Înconjurat, bunăoară, ca să nu zic excedat, cum mă aflu, ca toată lumea, de performanțele nonstop ale tehnologiei de ultimă oră, trăiesc, într-o continuă stare de perplexitate. Euforică, deși nu înțeleg nimic din esența procesului, atunci când „dau click” și știu că în secunda următoare mesajul meu ajunge în Noua Zeelandă sau în Laponia, ori când, aflându-mă la volan, o voce (poliglotă!) din eter are grijă să mă prevină când s-o iau la dreapta sau la stânga...e formidabil, e entuziasmant, nu? Dar și profund neliniștitoare când percep efectele sindromului Huntington, când văd mișcarea aparent haotică a populațiilor, asediul eficient asupra civilizației europene și implozia valorilor care ne asigurau stabilitatea și legătura cu Nevăzutul. Alți semeni însă - aceștia constituind majoritatea - cu un alt nivel al educației și cu o zestre culturală plăpândă, trăiesc spaime și neliniști obscu-re, uneori răvășitoare, pe care încearcă să le alunge prin recurs la remedii strămoșești, care-și au originea în magia prestigioasă cândva, dar din care n-au mai rămas decât îndoielnice vestigii. 
     Vârsta magiei e aceeaşi cu a omenirii. Şi cum antropoidul era o creatură temătoare, supusă de pretutindeni unor agresiuni incomprehensibile, e foarte probabil că primele ipostaze ale magiei au fost de natură apotropaică.

                              
Născute adică din spaimele devenite cronică frică de duhurile rele şi din aspiraţia de a le neutraliza. De aici încolo, magia s-a diversificat, dobândindu-şi concomitent prestigiul tot mai redutabil de ştiinţă a magilor, cu acces spre transcendent. Magii înşişi i-au conferit prestigiul: bărbaţi stimaţi, cu aură de înţelepţi, cunoscători într-ale filozofiei, religiei, medicinei, astronomiei, astrologiei, au ştiut să se impună pe la curţile princiare ca sfătuitori de taină şi consilieri oficiali, dar şi ca tămăduitori, tălmăcitori de vise şi prezicători. Giovanni Papini îi defineşte în câteva rânduri memorabile: „Magii nu erau regi; dar în Media şi Persia, erau stăpânii regilor. Regii porunceau noroadelor, dar magii îi călăuzeau pe regi. Aducători de jertfe, tălmăcitori de vise, prooroci şi dregători, singuri ei puteau să stea de vorbă cu Ahura Mazda, Zeul cel Bun; nimeni altul afară de ei nu ştia viitorul şi ursita […]Cunoşteau tainele pământului şi ale cerului; stăteau mai presus de toţi ai lor, în numele înţelepciunii şi al evlaviei.”1 Evident, timpurile sunt cele în care hotarul dintre magie şi religie era încă incert, iar „înţelepciunea şi evlavia” convieţuiau într-o complementaritate simbiotică. Tărâmul era (şi a rămas) mănos şi tentant, stimulator de impostură. Magii devin treptat vestigii şi se afundă în mit, iar interesul concret şi imediat se substituie vocaţiei, înţelepciunii şi evlaviei (id est credinţei). Unul dintre cazurile notorii de asemenea transfer este cel atestat în Faptele Apostolilor (8, 18-21), al lui Simon Magul, cel care a încercat să dobândească har de la Apostoli, oferindu-le bani. Simon avea însă o anume candoare, întrucât credea efectiv în necesitatea harului şi n-ar trebui să ne pripim numindu-l impostor în accepţia curentă a cuvântului. Impostura survine o dată cu mimarea harului. El nu dorea să mimeze, îl respecta și îi recunoștea puterea, dar se afla în eroare, închipuindu-şi că harul ar putea fi cumpărat. Aşa au pierit magii şi a rămas doar magia decăzută de la statutul de ştiinţă a unor iniţiaţi de bună-credinţă la acela de practică ocultă, ambiguă, oficiată de vrăjitori, şamani, şolomonari, impostori disimulaţi cu mai mult sau mai puţin rafinament, însoţită în toate timpurile, pe lângă credulitatea, teama şi respectul profanilor, şi de o insidioasă prezumţie de tripotaj.
     Astfel, ca un amalgam de credinţe şi superstiţii care încerca să explice şi să amelioreze lumea reală, magia a străbătut veacurile, cunoscând fireşti perioade de flux şi reflux. În Evul Mediu, când lumea a fost bântuită veacuri la rând de foamete, războaie şi ciumă, magia a cunoscut şi ea unul dintre răstimpurile ei de glorie. Urmat de relativul recul determinat de luminism şi apoi de scientismul pozitivist al celui de al XIX-lea veac. Activă sau latentă, acceptată sau obligată la clandestinitate, prezenţa magiei a fost percepută cu considerabile influenţe asupra vieţii sociale şi a culturii, în toate timpurile. ..........

mai mult....

Web Design

 

[HOME] [DESPRE REVISTA] [REVISTA] [Andrei Zanca] [Iulian Boldea] [Mircea Petean] [Liviu Antonesei] [Miron Kiropol] [Mircea Braga] [Magda Ursache] [Eugen D. Popin] [Liliana Danciu] [Andrei Zanca - II] [Mircea M. Pop] [Horea Porumb] [Dan Danila] [Anisoara V. Cira] [Rodica Braga] [Mihaela Albu] [Monica Pillat] [Radu Ciobanu] [Hans Enzensberger] [Guenter Kunert] [Guenter Eich] [Dan Anghelescu] [Juan R. Jimenez] [Wolfgang Baechler] [Saskya Jain] [Hans Dama] [Elisabeth Anton] [Luminita Rusu] [Luca Cipolla] [Eduard F. Palaghia] [Paul Sarbu] [Aurelian Sarbu] [Bertolt Brecht] [Tanikawa Shuntaro] [Werner Goebl] [COLECTIA] [BIBLIOTECA] [CONTACT] [REDACTIA] [IMPRESSUM] [LINKURI UTILE]