RADU CIOBANU 

 
                            Romane uitate
             

     Descoperitorul penicilinei, Sir Alexander Fleming, laureat Nobel, zicea că toate lucrurile din lume sunt importante, dar nu trebuie luate chiar toate în serios. Printre cele care s-ar cere considerate cu o surâzătoare relaxare, aș numi tentativele ocazionale de a fixa într-un „top” niște opere de artă. În fond, ele nu sunt decât un joc intelectual care poate fi captivant, chiar pasionant, dar devine riscant și inutil, întrucât opțiunile celor care acceptă să-l joace nu pot fi omologate în absolut. Valorile se rânduiesc în crugul vremii, oarecum de la sine, și atunci nimic nu le mai poate disloca. După cum opere care nouă, individual, ca persoane cultivate, ni s-au părut memorabile pe termen lung, pot să cadă într-o nedreaptă uitare, ignorate sau intenționat omise în obișnuitele bilanțuri, victime ale unor, tot obișnuite, malversațiuni „colegiale” sau pur și simplu din cauza absenței sau a defectuoasei promovări. Caz în care, mai curând sau mai târziu, într-un fel sau altul, se întâmplă să revină din uitare, confirmându-și calitatea de memorabile, care le fusese conferită inițial.
     Mi-au fost suscitate aceste reflecții de curând, când am parcurs articolele (probabil nu pe toate) care s-au scris cu ocazia aniversării a 90 de ani a lui Ovidiu Genaru (n. 10 noiembrie 1934). Colegul nostru se mișcă la fel de dezinvolt pe tărâmul mai multor genuri, dar e perceput în primul rând ca poet. E normal, nu e nimic de obiectat, dar ceea ce m-a surprins în articolele recente e referirea aproape exclusivă la poezie și ignorarea romanelor, care par uitate, ale acestui la fel de remarcabil romancier, aș zice chiar de primă linie, a literaturii noastre. Pe Ovidiu Genaru, poate și din solidaritate de generație, l-am remarcat încă din anii '60, când m-a cucerit prin poezia sa de o tulburătoare sensibilitate și pregnant personalizată. Figurează doar cu numele ca „Scriitor de dicționar”, categorie inventată de domnul Nicolae Manolescu în Istoria critică..., iar în ipostaza de poet, care, cum ziceam, a rămas sa qualité maîtresse, e de regăsit în controversata „listă” a celor o sută de „poeți canonici” de același critic inițiată. Nu însă și în cea, la fel de celebră, a celor o sută de „prozatori canonici”, deși romanele sale nu sunt cu absolut nimic mai puțin „canonice” decât atâtea altele, dar sunt omise din superficialitate sau eludate cu rea-credință.

                                                   
      Așa, bunăoară, romanul Fidelitate, a lui Ovidiu Genaru, apărut în 1977, pe care, după faza de ecou, nu l-am mai regăsit citat vreodată în prima linie a frontului literar. Deși se remarcă în primul rând prin stilul inconfundabil de sub care se revelează în decursul lecturii o narațiune de mare originalitate. Pentru a fi pe deplin înțeleasă și ca să-mi argumentez opinia vă invit întâi la un mic excurs. Iată:
     Cârciumarii, spre deosebire de hangii, au avut parte în literatura noastră de un tratament drastic. Hanul e aşezat întotdeauna undeva afară, la răscruce de vânturi şi de drumuri. E aureolat de poezie dacă nu de mister. Deasupra lui se văd stelele care îi conferă îndeobşte o dimensiune cosmică, o anume măreţie care se răsfrânge şi asupra hangiului. Ei, hangiii, sunt trataţi de autori cu consideraţie chiar când le rezervă un rol malefic. Dar de obicei hangiii, cu atât mai mult hangiţele, au un farmec aparte. Sunt un fel de relee ale veştilor din cele patru vânturi şi totodată depozitari ai unor datini de ospeţie. Hangiul e serviabil, cârciumarul e servil. Cârciuma stă în târguri sau în mahalale, e meschină, înghesuită, lipsită de orizont. Hangiul poate fi complice cu haiduci, cârciumarul cu şarlatanii electorale şi tăinuitor de şuţi sau turnători, după împrejurări. În fine, pe cârciumar autorul îl priveşte îndeobşte condescendent, de sus, de la o anume altitudine etică.
     În romanul Fidelitate, Ovidiu Genaru a avut curioasa idee de a face dintr-un cârciumar un personaj pozitiv şi, mai mult, o victimă a epocii de tristă memorie a terorii, la fel ca doctorul Cristian din Orgolii al lui Buzura sau ca atâţia alţii. Cârciumarul lui Ovidiu Genaru – Benedict Paşalega – duce pe umerii săi întreaga carte, devine, aşadar, un personaj de anvergură şi încă un purtător al unei întregi generaţii. Psihologic, el e un personaj moromeţian şi acesta e un al doilea amănunt insolit care reţine atenţia în legătură cu el : un Moromete citadin. Aceeaşi propensiune înspre meditaţie, înspre comenta-riul solitar, aceeaşi viziune ironică asupra lumii şi asupra sa însuşi, acelaşi simţ al umorului, aceeaşi funciară onestitate, aceeaşi obstinaţie de a-şi rămâne fidel sieşi – de unde şi titlul cărţii. Prezenţa lui dominatoare e secondată în permanenţă de prezenţa Oraşului. Ben şi Oraşul sunt, de fapt, cele două personaje-piloni ai întregii cărţi. Oraşul ca fundal şi ca laitmotiv. Oraşul vechi, târgul bacovian de odinioară, cu lumea lui care moare şi oraşul nou, aerat, neutru, cu oamenii săi noi, necunoscuţi și imprevizibili, care se naşte. Talentul lui Genaru de a reconstitui această lume – prefigurat încă din poezii – îşi dă aici întreaga măsură. Ben, cu fidelitatea lui faţă de el însuşi, aparţine vechiului oraş. El e ultimul mohican, ultimul deţinător al secretelor şi farmecelor acelei lumi por-nită inexorabil pe calea extincţiei : „Dacă moare el, Ben, nu mai există nimic din ce a existat." Și Ben moare, într-adevăr. Toate astea într-un stil alert, economicos, colorat, spiritual. Pe care îl regăsim și în romanul Iluzia cea mare, apărut în 1979 și salutat în primele șase luni de o singură cronică, în „Convorbiri literare”. De ce oare?
       Romanul e scris cu aceeași virtuozitate familiarizat poeziile sale. Fidelitate era apoi romanul unui personaj și al orașului său. Fidelitate s-a născut dintr-o dragoste, Iluzia cea mare – dintr-un fel de mal de siécle care se cerea exorcizat. Romanul acesta e mai sceptic și mai subtil, într-un cuvânt, mai matur. Și acesta e romanul unui personaj, .............. 

mai mult........