RADU CIOBANU 

 
                        Efemeride de tinerețe

     1 9 7 4
     Mă aflu abia la jumătate cu dactilografierea. Treabă epuizantă cu atât mai mult cu cât o fac chinuit în permanenţă de sentimentul zădărniciei. Doar seara mai apuc să citesc vreo jumătate de ceas. Mă străduiesc să citesc cât mai mult înainte ca somnul să mă frângă asupra paginii. Aseară am găsit în Jurnal-ul lui Renard această zicere a lui Daudet : „Nu suntem responsabili de ciudăţeniile creierului nostru. Nu putem decât să alungăm imoralul şi nelogicul, dar nu să le împiedicăm să ne vină.” E una dintre acele idei care pot da naştere unei cărţi.

     Thomas Mann despre Nietzsche : „Misticism funest, nepermis, stârnind adesea milă. Nefericitul.” Şi apoi, în alt loc : „[…] demenţa care apoi, ca şi la Nietzsche [sbl. mea] se manifestă în idei de grandoare, fără să aibă nimic mare.”

     Dreptul de a începe e într-adevăr o carte, dar e o carte proastă. Lucrată în condiţii mizerabile, fără posibilitatea de a medita mai îndelung, presat de timp şi mereu întrerupt, e de mirare că a ieşit şi aşa cum a ieşit. Dar nu trebuie să arunc toată vina asupra condiţiilor, ci în primul rând asupra inconştienţei cu care m-am aventurat într-un teritoriu nou fără să fiu corect echipat. Şi principalul lucru care mi-a lipsit a fost experienţa afectivă, element în absenţa căruia nici n-are rost să pleci la drum, pentru că întreprinderea e sortită de la început eşecului.

     „Convorbiri literare” îşi începe ancheta cu răspunsul meu, însoţit iar de poză (ce obiceiuri !). E bine că încep cu mine, e rău ? Ceea ce ştiu deocamdată e că mi-au mutilat copios articolul, poate în partea lui cea mai frumoasă. Şi asta după ce mi-au scris că nu există nici o limitare în privinţa spaţiului. E, de altfel, o practică frecventă la „Convorbiri”, mulţi au protestat pe chestia asta.

     Găsim prin casă hârtiuţe cu un soi de panseuri de-ale Lizucăi. Sunt cu totul insolite, au un ton misterios şi vag oracular, ca acesta : „Maşinile nu lasă oamenii să treacă şi se îndeamnă la rău.”

                                                   
      Visez să încep Nemuritorul… într-o dimineaţă proaspătă şi însorită de duminică. Nu ştiu de ce, dar cred că o asemenea carte nu poate fi începută decât în zi de duminică.

     Nu încetez să mă mir îndeajuns de asemănarea frapantă dintre spătarele stranelor noastre voievodale cu semnul soarelui, de pildă jilţul lui Ştefan de la Voroneţ, şi spătarul, cu acelaşi semn al soarelui, de la tronul Fecioarei din tabloul lui Mantegna, Madona Victoriei, de la Santa Maria della Vittoria, din 1496 (azi la Luvru). Ce corepsondenţe şi semnificaţii zac aici şi cât de adânc sunt ele îngropate sub aluviunile timpului ?

     Tocmai pe asta mă bazez în elaborarea Nemuritorului…: pe ideea că, poate, în ciuda aparenţelor, n-am fost nişte izolaţi aici, ci dimpotrivă, la o răscruce. A existat o continuă circulaţie spre şi dinspre Apus, de negustori, mesageri, mercenari, meşteri, diplomaţi, cărturari, alchimişti, medici, astrologi, călugări, vagabonzi care au vehiculat cu toţii idei, convingeri, erezii, viziuni, obiceiuri, materiale noi, secrete şi tehnici meşteşugăreşti. S-a insistat prea mult, acreditându-se ideea că acest curent ar fi existat aproape exclusiv în şi dinspre răsăritul slav, islamic şi bizantin. Sunt convins însă că el a existat încă mai puternic sub raportul efectelor (chiar dacă nu cantitativ) în direcţia Occidentului. Toată această pastă policromă de înrâuriri n-a putut da însă rezultate monumentale, ca în Apus sau ca în Răsărit, tocmai pentru că ne aflam aici între Apus şi Răsărit, la „bataliştea noroadelor” (V. Voiculescu). Rezultatul a fost particular, ca şi poziţia noastră : această artă singulară, această nouă categorie estetică pe care aş numi-o a monumentalul intim sau tandru.

     Mă aflu din nou în „cercul magic” şi e atât de bine aici şi e atât de greu să ieşi pentru treburile multe, mărunte şi de neînlăturat ale zilei. Sunt în primejdie de a fi strivit de bibliografie : mereu apar cărţi noi şi fundamentale în chestiune. Aşa nu voi termina niciodată faza de documentare. E ca şi cum, ajuns pe o culme, vezi în faţă, până departe, alte şi alte culmi, pe care trebuie să le treci........

                         

     SEMNAL EDITORIAL: Radu Ciobanu - Crepuscul
           Premiul Uniunii Scriitorilor din România, 1972
      Editura LIMES, Cluj, 2022, Editia a treia, jubiliară                    

mai mult........