Radu Ciobanu

                                               

                CIOBANU RADU - web1

 

          RADU CIOBANU 

                    
                      
O superproducție
       
     Distins în 2014 cu Premiul pentru debut al Editurii Cartea Românească, romanul Fotograful Curții Regalei, semnat de doamna Simona Antonescu, a apărut în 2015 și a produs senzația specifică unei plăcute surprize. Scriam în comentariul de atunci („Actualitatea literară”, nr. 53-54) că asistăm la un debut arghezian, adică târziu, matur și eclatant. Cartea e ingenioasă compozițional, pregnantă stilistic, cu o desfășurare imprevizibilă și captivantă. Peste numai un an, debutanta revine tot atât de surprinzător cu Darul lui Serafimii, roman oarecum în continuarea cronologică a primului și purtător al acelorași calități ca și acesta. Urmarea era de așteptat cu tot interesul.
     Doamna Simona Antonescu are vocația surprizelor. Urmarea a venit nu mai departe decât în anul acesta prin cel de a treilea roman în decurs de trei ani, Hanul lui Manuciii, dar surpriza e acum de o cu totul altă natură. Ne aflăm de data asta la începutul secolului XIX, între 1806 și 1812: rezbelul ruso-turc purtat peste Principate și pe pielea lor, înhățarea Basarabiei de către ruși, crepusculul fanariot, pătrunderea modelor occidentale, mișcări de toate felurile, într-un cuvânt, cum chiar autoarea zice, „o lume de nisipuri mișcătoare”. Iar performanța incontestabilă a d-sale este aceea de a crea realmente o lume în mișcare. Iar o lume presupune în primul rând personaje vii, în continuă stare de ebuliție. Le vedem, le urmărim, le simțim prezența pe parcursul a aproape 600 de pagini (!), în cele trei nuclee epice și de interes ale cărții: moșia boierilor Sămărghiteni, Hanul lui Manuc și Constantinopolul până în adâncurile Palatului Topkapî. Cu inerenta diversitate a personajelor, cele mai multe de o neîndoielnică autenticitate, altele episodice, volatile, de la baba Niculina la generalul Kutuzov, de la țigăncușa Stanca la odalisca Aisha, de la ieniceri, haiduci, muscali la dragomani, diplomați și inși cu misii acoperite.

                              
Sunt aici o lume, o epocă și un ceas al istoriei, ceea ce presu-pune o uimitoare profuziune epică. Se desfășoară în paginile Simonei Antonescu întâmplări în flux continuu, relatate cu arta păstrării imprevizibilului și farmecul diversității.
     Printre toți aceștia, negustorul, paharnicul și beiul Manuc e liantul, tipul uns cu toate unsorile, dar până la urmă bine intenționat: „Ajunsese să cunoască complicata rețea a politicii vremii căutând să-și înlesnească negustoriile și să-și sporească talerii. Cumpăra pace pentru drumul caravanelor sale, iar dacă aceasta se făcea, tot mai ades în ultima vreme, odată cu sprijinirea anumitor domni pentru Principatele Române, ori a anumitor aiani pentru raialele de la Dunăre, atunci cumpăra și vești, cumpăra și oameni.” Cu o avere fabuloasă, una dintre aspirațiile sale e întemeierea unui punct fix din care să-și exercite influența și puterea înspre cele patru zări. Acesta va fi Hanul său, devenit nu doar loc al mondenităților, ci și al ocultelor puneri la cale, iar în final, avându-l ca amfitrion pe el însuși, sediul tratativelor de pace ruso-turce. Abilitățile sale tainice, cum și vasta sa rețea informativă par neverosimile nu doar cititorului, ci și celor apropiați, precum Mustafa Bairactar, pașa de Rusciuc: „- Cum faci, Manuc, să cunoști convenții și tratate care nu s-au semnat încă? întrebă, ca o laudă adusă unor mai vechi și cunoscute iscusințe ale prietenului său. / - Cel dintâi pas este să nu răspund la astfel de întrebări, spuse Manuc.” Ar fi acesta și un sfat pentru cititor: să accepte curgerea lentă, aluvionară a narațiunii, cu toate dubiile pe care ea i le suscită pe alocuri și să nu-și pună astfel de întrebări care tulbură convențiile inerente poveștilor atunci când, cu sau fără voia povestitorilor, cresc ca o plantă magică, irepresibil arborescentă.
     Ca un copac rămuros, trăgându-și sevele din mai multe medii nutritive, crește și acest roman. E însă o creștere lentă, liniară, în care singura perturbare a monotoniei narative vine din alternarea celor trei locuri amintite, în care se desfășoară povestea. Un singur detaliu amintește de subtilitatea compozițională a primelor două romane: vechea regulă a „puștii” din primele pagini ale unei cărți, care va fi obligată să și (îm)puște în ultimul capitol. Concret, primul și penultimul capitol sunt intitulate Mușcata din talpă. În primul, jupânița Ruxandra, copilă încă, zbenguindu-se la scaldă, descoperă în talpa desculță a micii roabe țigănci Stanca, o „mușcată”, semn epidermic ereditar, mai întunecat. În finalul întregii povești, descoperă același semn în talpa noului ei născut și apoi în cea a tatălui ei, boierul Miron Sămărghitan, aflat pe moarte. Revelația Ruxandrei din clipa aceea este că Stanca e, de fapt, sora ei. Cum se vor fi petrecut lucrurile este sugerat în capitolul Frecatul picioarelor boierului, una dintre frecventele incursiuni divagante pe care această romancieră....

mai mult....

Web Design

 

[HOME] [DESPRE REVISTA] [REVISTA] [Dorin Tudoran] [Dan Anghelescu] [Liviu Antonesei] [Bedros Horasangian] [Lucian Vasiliu] [Radu Ciobanu] [Clelia Ifrim] [Theodor Damian] [Mircea Doreanu] [Dan Danila] [Dorin David] [Wolfgang Hilbig] [Bianca Marcovici] [Paul Tumanian] [Persida Rugu] [Leon-Iosif Grapini] [Christopher Kloeble] [Gheorghe A. Neagu] [Hans Dama] [Susann Blochberger] [Adriana Weimer] [Dan Chiriac-Kyre] [Ingeborg Bachmann] [Simion Danila] [Yehuda Amichai] [Veronica Balaj] [Paul Sarbu] [Otilia Hercut] [Ion Haines] [Sonia Elvireanu] [COLECTIA] [BIBLIOTECA] [CONTACT] [REDACTIA] [IMPRESSUM] [LINKURI UTILE]