RENATE DONE

                    Acasă vara   

Fierbinte dor se aprinde -   
și sufletul mă cheamă
acasă în lunca Mureșului,
în Banatul meu iubit,
unde acum dogorește vara    
cu recolta îmbelșugată  
iar verdele câmpiei deja s-a prăfuit.
Ce plină de farmec e acasă la noi vara;
niciunde-n lume nu-i mai bine de vărit, 
când grâul se întinde molatec pe câmpie,
privindu-l ți se pare o mare largă, aurie
și soarele străluce cu hotarul s-a unit.
Macul între spice înflorește roșu aprins -
un adăpost de flăcări în vânt, vag tremurând –
îmbată ochiul cu speranță, spre zare alunecând.
Pe vechea bancă, sub salcâmul înflorit
aș sta ca altădată, alunecată-n gând,
îmbătată de mireasma dulce, înconjurată
de fluturi fini, viu colorați și veseli,
plutind peste bujorii de câmpie, tremurând.
Apar și bondarii grei, veșnic cântători
alunecând ușor, molestând auzul -
ba într-un dulce bâzîit,
ba enervând cu sumsetul sonor.
Și totul e căldură,
și totul e plăcere:
chiar totul e lumină,
în juru-mi și în gând.
Desculță, calc cu plăcere
pe iarba mătăsoasă,
iar inima-mi voioasă  
din nou a-nflorit
și singura mea vrere 
să fiu din nou acasă,
lăsând în urmă zgomot
și tot ce-i cotidian:  
să mă simt protejată
de lumea mea natală
în care fericită -
de griji nestingherită -
cu încrede și-n armonie
trăit-am ani frumoși.

      
               Casa mea

Casa mea veche,
clădită de străbuni,
ale căror nume numai
pe cruci mai sunt;
Călită in vremuri
de frig și furtuni,
trecută prin războaie
și gloanțe de tun,
mă privește tristă
din unghiuri moarte acum.
E urâtă casa mea
și părăsită,
dar stă neclintită,
așteaptă
poate s-o răzgândii
cineva s-o oblojască,
s-o locuiască …
Structura grinzii, stă
în amurgul încă unui secol.
Cinci generații,
au locuit și au plecat din ea;
Primul culcuș, un leagăn
ultimul, un sicriu …
Dar vai minune
uite că bătrândul nuc
din curte, e încă viu,
și rândunelele și-au făcut
cuib sub streașină –
deci mai este viață,
și speranță
că un fiu rătăcitor
îi va da viață iarăși
în curând …
 

               Ardeleanul

Carpații cu piscuri măiestre
din care neaua se dezlipește cu greu,
domnesc peste ținuturi ancestre
în care din veacuri străbunii trăiau.
Ardealul e țară frumoasă,
cu oameni destoinici și bravi
care in lume nu-și au pereche
sunt simpli, dar au și mult haz.
Pe podișuri cu pajiști înverzite
pasc vite și cai huțulești,
peste ei se adună la cuiburi
ulii, șoimi și vulturi domnești.
Printre stînci își bat drum clar
izvoare, cu apele limpezi și reci,
iar acolo unde își găsesc cale,
apar iazuri, bogate în pești.
Spre vale mergând, ce minune
bujorii de munte înfloresc,
și iarba e verde-n pășune,
belșug, frumusețe, cît vezi..............

mai mult........