VICTORIA COMNEA
     
                           
    
                     AVEA PASUL SPRINTEN              

     Zgomotele străzii continuă să năvălească în cameră. De parcă n-aş fi închis fereastra cu mâna mea! Un tir, un autobuz, o motocicletă… Fiecare maşinărie cu infernala ei identitate sonoră. În pauze, prin fanta dintre draperiile trase, lumina crudă a apusului ţâşneşte ca limba unui cameleon flămând. Se repede până la picioarele bărbatului. Se retrage, revine, iarăşi se retrage… Şi, de fiecare dată, simt aceeaşi sfâşiere.

     Aici, în apartament, nu sunt doar eu… doar eu şi... Nu, nu putem fi singuri. Se mai află încă trei, chiar patru femei. Sporovăiesc. Îşi şoptesc una alteia lucruri înspăimântătoare. Accident, răni, sânge… Din cauza zgomotului, nu prind chiar toate cuvintele. Înţeleg, însă, limbajul privirilor. Destul de bine ca să-mi dau seama că ele, necunoscutele, vorbesc despre mine.

     De fapt, nu-mi pasă! De ce mi-ar păsa? Numai cu inima se întâmplă ceva. Îşi schimbă brusc vitezele. Şi starea mea de spirit trece mult prea repede de la durere la revoltă, de la durere la spaimă, de la durere la disperare.

     Cameleonul uriaş al verii pândeşte afară, pe stradă. Devine tot mai necruţător. Ca şi durerea, de altfel. Limba lui de lumină ţâşneşte din ce în ce mai grăbită. Într-un acord de neînţeles cu propria mea inimă.

   Îmi preling privirile pe pereţi. Mi-aş dori să-i pot spulbera, ca să mă aflu altundeva. Într-un loc luxuriant şi răcoros… Într-o cadă cu gheaţă şi miez de pepene din belşug. Multă gheaţă şi mult miez. Zdrobit. Însângerat. Să-mi alunece încet pe piele. Să-i savurez îndelung răcoarea. Să-mi potolesc, în sfârşit, setea.

      Jos, pe covor, lumina linge flămândă pantofii bărbatului. Un necunoscut. Nimeni nu l-a invitat. Ni-meni nu mi l-a prezentat. De fapt, nu-mi mai amintesc. Să fi sunat el la uşă? Nu-mi aduc aminte nici măcar dacă l-am văzut intrând. Necunoscutul stă liniştit pe scaun, cu tălpile pantofilor lipite de covor. Pantofi din lac negru, fără urmă de praf, cu vârfurile uşor decalate. Unul ceva mai în faţă, celălalt retras puţin. Au eleganţa unor pantofi de dansator. 

       
Poate că bărbatul este într-adevăr dansator. Ar putea fi chiar unul dintre foştii mei parteneri de dans...

     Stă pe scaun de ceva vreme. Tace. Iar eu îi găsesc cât se poate de firească prezenţa. Şi tăcerea. Este ca şi cum m-aş fi oprit din drum la doi paşi de el, ca să ascult, ca şi el, tăcerea albastră a unei mări invizibile. O mare a sufletelor.

     Fiecare iubire este o provocare. Fiecare iubire trezeşte un alt eu interior. Şi, în prezenţa acestui bărbat mă simt cumva abilitată, abilitată să accept designul noului eu. Mă apropii de clipa redescoperirii lui cu nerăbdare, sfâşiere şi nelinişte crescândă.

     De la un timp, limba de lumină nu mai năvăleşte prin fanta subţire dintre draperii. S-a făcut târziu. Femeile au plecat. De fapt, au dispărut. Doar vorbele auzite îşi perpetuează, îşi desăvârşesc lucrarea lor distructivă. Orbecăiesc la întâmplare prin mintea mea. Accident. Răni. Sânge… Fluturi sumbri.

     Femeile n-au vorbit totuşi întâmplător. Cam asta urma să mi se întâmple. Sau mi se întâmplă. Nu cumva mi s-a întâmplat deja? Durerea mă împarte în două jumătăţi la fel de jalnice. Zdrenţe de carne. Sânge. Mult sânge. Curge, se adună în mine ca din tăişul unui cuţit. Mă preschimbă într-o cadă cu sânge fierbinte. Şi totuşi, dinţii mi se izbesc unii de alţii. O încleştare înverşunată. Viaţă şi moarte. Maxilarul de sus lovindu-l pe cel de jos. Şi asta pentru că jumătate din fiinţa mea se împotriveşte cu toată puterea, cu disperare celeilalte jumătăţi. Jumătatea puternică detestă durerea. Se încrâncenează împotriva ei. Nu vede în ea decât un criminal care nu se pricepe să omoare din prima. Şi, cu siguranţă, cu siguranţă, îmi va alunga şi acest ultim bărbat.

     Înserarea a invadat deja toate colţurile încăpe-rii. Adună tot mai mult întuneric în jurul meu şi al necunoscutului. În mod paradoxal, însă, asta mă ajută să văd mai bine. Sau cu alţi ochi. Măsuţa, de pildă, măsuţa dintre noi nu mai este goală, aşa cum o ştiam. În mijlocul ei, stă fudulă o vază plină cu trandafiri. Şi, dincolo de însângerarea lor catifelată, întrezăresc ochii bărbatului. Diamante negre, ascunse sub pleoape cafenii, uşor căzute, purtând semnul oboselii sau, cine ştie, al prea multelor întrebări, umilinţe ori eşecuri acumulate an după an.

     Bărbatul îşi ţine mâinile una peste alta, cuminte, pregătit ca pentru o lungă aşteptare. Mâini albe pe fondul negru al costumului care îi vine ca turnat. Încă nu a rostit niciun cuvânt. Nici eu. Şi liniştea asta dintre noi devine cea mai perfectă comunicare.

     Trandafirii, sunt convinsă, el mi i-a adus. Doar el ar fi putut face asta pentru mine. Deşi nu-mi amintesc… A intrat cu ei în mână? Am căutat eu anu-me vaza aceea, ca să-i aşez apoi acolo, pe măsuţă?… Am căutat eu o vază de cristal inexistentă?….....

mai mult........