Victoria Comnea

                                      Victoria Comnea web

                                    
 

           VICTORIA COMNEA 

 

                                  MIREASA
                      
 
 

– Cine ești?
Bărbatul adresase întrebarea cuiva care stătea întors cu spatele și curăța un pește la lumina unui foc firav. Cum nu primi niciun răspuns, repetă întrebarea aproape strigând.
– Hei! Te-am întrebat cine ești? Răspunde.
Peste hârșâitul neîntrerupt al cuțitului, răzbi vocea unei femei. Vorbea fără să se întrerupă din curățatul peștelui.
– Cum s-ar zice, ți-ai revenit! Ba, mai ai și puterea să strigi. Asta e bine. Înseamnă că nu m-am străduit degeaba. De aceea, s-ar cuveni să-mi spui tu cine ești, ca să știu pe cine am adus în grota mea.
Bărbatul tresări. Își aminti cu oroare de spaima și marea nedreptate îndurate la Delfi. Privi cu neîncredere spre silueta femeii, întrebându-se dacă ea cunoștea învinuirile celor de la templu în urma cărora fusese condamnat. Trebuia să fie prudent.
– Numele meu?... Păi, desigur... Eu mă numesc Enn.
– Așa, deci!... Eh, nu știu cum arăta acest Enn înainte. Mă gândesc că arăta ca toți oamenii. Numai că atunci când l-am găsit eu pe stâncile de la malul mării, nu mi-am putut da seama, dacă era om sau doar o bucată de carne sângerândă.
– Tu m-ai găsit?
– Chiar eu! Drept să spun, m-am temut că zdrobitura aia va da repede ortul popii. De fapt, oricare alta ar fi putrezit repejor, încă din prima noapte.
Dar Enn ăsta, cum zici că te numești, a rezistat nu una, ci patruzeci de nopți.
– Au trecut deja patruzeci?
– Poate că ți-ai dat deja seama că n-a mai rămas mare lucru din Enn, cel de dinainte... Picioarele lui, mai ales, erau atât de zdrobite, încât am fost nevoită să le îndepărtez. În rest, mai are doar un braț și un singur ochi.
Deși femeia îi vorbise cu multă blândețe, căci avea o voce ca o adiere de vară, bărbatul îngheță de groază. Apoi îl arse 

cumplita flacără a disperării, pe măsură ce unica sa mână îi adeverea jalnicul inventar al trupului său.
Urletul bărbatului se izbi puternic de pereții grotei, trezi toate ecourile galeriilor adânci și se stinse în gemete și lamentații.
– Un ciot! Un biet ciot!... Mai bine mă lăsai acolo, pe stânci. Să mor! Să mor! Să mor! Ce să mai fac eu acum cu viața? Sunt doar o ciozvârtă mizerabilă, un biet olog, un neputincios. Nu înțeleg ce-a fost în capul tău, femeie?
Bărbatul clocotea de ură, de furie, de frustrare. Amuți în așteptarea răspunsului. Dar femeia tăcea. Întoarsă cu spatele spre el, curăța în continuare peștele. Ghemuită lângă foc, părea să fie doar o arătare, nicidecum o ființă umană. Pelerina zdrențuită îi ascundea formele, încât nu se putea spune dacă era tânără sau bătrână, grasă ori slabă.
Copleșit de cumplitul său viitor, bărbatul închise ochii. Prin acel noian neîntrerupt al gândurilor sumbre, răzbeau, când și când, trosnetele crenguțelor pe care femeia le arunca în foc, hârșâitul cuțitului ei și vag, îndepărtat, un zgomot de valuri. Deveni mai atent. Se concentră doar asupra acelui zgomot. Marea părea să fie destul de aproape. Și certitudinea asta îl umplu de speranță. Va încerca să se târască până la ea. Da. Chiar dacă va trebui să muște, să scurme nisipul, se va târî, se va rostogoli până la ea. Trebuia să dispară... Trebuia...
Aici ajunsese cu gândurile lui, când auzi vocea femeii.
– Nu prea înțeleg de ce plângi după acele biete bucăți de carne. Nu înțeleg de ce suferi, din moment ce mintea ți-a rămas întreagă și ageră? Să înțeleg că prețuiești mai mult trupul și mai puțin spiritul?
Faptul că femeia sesizase diferența pe care, după părerea lui, doar inițiații și filozofii o puteau face, îi trezi interesul.
– Dar tu, femeie, cine ești? Încă nu mi-ai spus care este numele tău.
–  Mă întrebi de nume? Hm! Eu trăiesc aici, în grota asta. Lumea nu mă caută și nici eu nu caut lumea. La ce mi-ar folosi un nume?
Femeia terminase de curățat peștele. Îl spălă, apoi îl aruncă în ceaunul atârnat deasupra focului. În sfârșit, se ridică și se îndreptă spre locul în care stătea întins bărbatul. Abia atunci o văzu, iar unicul său ochi se umplu de mirare. Se uita la fața femeii, dar era ca și cum s-ar fi văzut pe sine. Același cap țuguiat, același nas turtit, cu nări groase ca râtul de porc, aceleași buze răsfrânte și, peste toate, aceeași nesuferită piele tuciurie.
–  Așadar... tu m-ai găsit... acolo, pe stânci...
–  Chiar eu!... Acum, după ce mi-ai văzut urâțenia, cred că îți dai seama că nu prea ne deosebim. Arătăm și simțim la fel. Ca și tine, nici eu nu am ce face cu viața. Ca și tine, îmi port hidoșenia ca pe un blestem. Ei, asta e! Acum însă ar trebui să te spăl și să pun ceva pe tine. Te rog să nu te împotrivești.........

mai mult....

Web Design

 

[HOME] [DESPRE REVISTA] [REVISTA] [Dorin Tudoran] [Liviu Antonesei] [Magda Ursache] [Ion Muresan] [Irina Petras] [Bedros Horasangian] [Maria G.Calandrone] [Vasile Gogea] [Radu Ciobanu] [Clelia Ifrim] [K.V. Twain] [Dan Danila] [Victoria Comnea] [Iulian Boldea] [Attila Jasz] [Eugen Dorcescu] [Gabriela Feceoru] [Stefan D. Dancus] [Christopher Kloeble] [Ioan Grosan] [Vasile Muste] [Paulina Popa] [Dorin David] [Iancu Motu] [George Echim] [Yehuda Amichai] [Nicolae Silade] [Alexandru Jurcan] [Mariana Floarea] [Daniel Lacatus] [Hans Dama] [Werner Goebl] [Ruxandra Niculescu] [Eugen Matzota] [Remus V. Giorgioni] [Mihaela Oancea] [Slavomir Gvozdenovici] [Petar Milosevici] [Daniela Radu] [COLECTIA] [BIBLIOTECA] [CONTACT] [REDACTIA] [IMPRESSUM] [LINKURI UTILE]