Victoria Comnea

                              VICTORIA COMNEA                          

                          

 

           VICTORIA COMNEA


                     
FOTOGRAFII DE-O NOAPTE
       
         

     Ultimii turiști părăseau complexul celebrelor ruine. Grupuri, grupuri se scurgeau spre ieșire. Hotărâsem să mai întârzii o vreme în complex. M-am așezat pe un capitel rămas stingher după prăbușirea coloanei pe care o încununase cu mii de ani în urmă. Prevăzător, cerusem cina la pachet. Mai aveam și o sticlă de apă în rucsac. Îmi făcusem socoteala că, până la răsăritul lunii, îmi voi putea savura liniștit cina. Și chiar asta am făcut, ascultând greierele timid care își acorda instrumentul țârâitor undeva, printre ierburile din jurul meu. Am urmărit apoi un stol de păsări. Se întorceau de undeva, zburând grăbite spre altundeva. Sfera de foc care incendiase cerul în ultimele ore ale după-amiezii nu mai domina orizontul. Dispăruse. Rămăseseră doar câțiva nori incandescenți ca fundal pentru siluetele negre ale palmierilor și turnurilor.
—Noaptea, lăcașul acesta devine un paradis al ruinelor încântătoare. Din cauza asta, unii turiști rămân și peste noapte.
Surprins, chiar speriat, m-am întors repede în direcția vocii. Nu era paznicul, ci un băiat, un adolescent înfășurat într-o robă galbenă. Ședea pe vine în golul unui zid din apropiere pe care, până atunci, nu îl remarcasem. Stătea acolo de ceva vreme. Mă urmărise, fără ca eu să-mi fi dat seama de asta.
—Cine v-a sfătuit să veniți noaptea bine v-a sfătuit, a continuat el zâmbind.
Înclin să cred că îl amuza graba cu care îmi strecuram resturile cinei în rucsac. Trebuie să recunosc că eram mai mult îngrijorat decât jenat. Mă întrebam dacă micuțul avea de gând să mă dea pe mâna gardienilor.
—Dacă doriți, aș putea să vă conduc în cele mai interesante locuri. Cunosc foarte bine complexul, așa încât nu riscați să vă rătăciți.
—Și... cam cât m-ar costa asta?
—Nimic. Este plăcerea mea. Noaptea, ruinele își redobândesc vechea lor bogăție și frumusețe. Lumina lunii acoperă totul cu o pojghiță aurie. Zeițele uitate revin, iar cele o mie opt sute de dansatoare își încep dansul.
Îl ascultam cu plăcere. În mod cert, nu eram primul turist căruia îi turna povești despre zeițe și dansatoare reanimate sub cerul

       
înstelat al nopții... Vorbea cu ușurință. Știa ce anume reușea să convingă și chiar să farmece. Era un perfect ghid de noapte. L-am acceptat.
Cu un gest al mâinii, micuțul mi-a arătat pe unde anume puteam urca până la el. Când am ajuns, a sărit din golul zidului și mi-a întins o mână albastră. Nu era un efect al nopții. Și fața și trupul lui aveau aceeași nuanță ciudată.
—Lasă-mă pe mine să-ți duc trepiedul. Nu te uita că sunt așa, micuț. Am destulă putere ca să-l duc.
I-am mulțumit, dar nu i-am încredințat prețiosul meu trepied.
—Cum vrei! O să te duc să vezi și statuia de aur a lui Vishnu.
—Mai există ceva din aur aici?
Eram sceptic. Cum putea să mai existe ditamai statuia din aur? O statuie nu este un bibelou oarecare. Întreaga lume ar fi aflat de existența ei. Ar fi zbârnâit toate smartphone-urile, mass-media și internetul.
Micuțul și-a mângâiat creștetul lui ras.
—S-ar părea că nu mă crezi. Ei bine, statuia există, însă călugării o țin ascunsă. Îți dai seama de ce. Cum eu m-am oferit de bunăvoie să ți-o arăt, ar trebui să ai încredere. Întotdeauna îmi dau seama când o persoană poate aprecia un obiect de artă.
—De fapt, unde locuiești tu, micuțule?
—Aici.
—Cum aici?
—Când ai intrat în complex, n-ai trecut pe lângă o bonzerie în formă de cruce?
—Ah, da! Ai dreptate! Dar cum de ai fost lăsat să colinzi noaptea așa, singur, printre ruine? Ținând cont, mai ales, de vârsta ta...
—Hm! Nu prea ai încredere. Așa-i? Ei, află atunci că noi, bonzii, indiferent de vârstă avem grijă de aceste rămășițe ale vechilor temple ridicate de zeul Indra, Domnul zeilor. Noaptea, facem de pază cu rândul. În noaptea asta, a fost rândul meu. Dacă mai vrei să vezi statuia de aur a lui Vishnu urmează-mă!
Micul bonz reușise să mă convingă, așa că l-am urmat fără să-l mai iscodesc. Mergea repede înaintea mea, atrăgându-mi atenția ori de câte ori se ivea vreun obstacol.
—Ocolește coloana asta. S-ar putea prăvăli peste tine... Strecoară-te, fără să atingi acești pereți. Cărămizile au devenit sfărâmicioase și, la cea mai mică atingere, se pot spulbera... Calcă atent. Sunt o grămadă de bolovani risipiți acolo... Roba galbenă se ivea și se disipa ca o hologramă în fața mea.
Pe cine urmam de fapt? Mi-a revenit deodată și senzația pe care o avusesem atunci când atinsesem mâna lui. Nu fusese propriu-zis o atingere. Nu fusese nimic. De obicei, rămâne senzația tactilă a ceva cald sau rece, umed sau uscat, catifelat sau aspru... Eu nu simțisem nimic, de parcă aș fi dat mâna cu o... fantomă.
Ceva mi-a atins părul de pe creștet și am tresărit puternic. Micul bonz s-a oprit. Chicotea.
—Ce fricos ești! Până și o biată bufniță te sperie.
—Aia a fost bufniță?
—Va trebui să te obișnuiești. Aici sunt familii întregi .............

mai mult....

Web Design

 

[HOME] [DESPRE REVISTA] [REVISTA] [Franz Kafka] [Doina Uricariu] [Cornel Ungureanu] [Magda Ursache] [Theodor Damian] [Andrei Zanca] [Dan Danila] [Dragos Niculescu] [Horia Dulvac] [Dorina Sisu] [Cristina Struteanu] [Ezra Pound] [Dinu Flamand] [Nicolae Coande] [Mioara Bahna] [Ion Maria] [Alensis de Nobilis] [Adrian Grauenfels] [Gheorghe Simon] [Dan Anghelescu] [Anca Sirghie] [Zudor Janos] [Mircea Pora] [Adrian Grauenfels] [Adonyi N. Maria] [Bianca Marcovici] [Victoria Comnea] [Herbert W. Muehlroth] [Mircea Petean] [Zorin Diaconescu] [Petru Tomoiaga] [Werner Goebl] [Radu Ciobanu] [Ana Blandiana] [Adrian Munteanu] [Fekete Vince] [Palotas Dezso] [Mihaela Albu] [Liliana Danciu] [Mariana Paslea] [Aurel Sorobetea] [Mihai Merticaru] [COLECTIA] [BIBLIOTECA] [CONTACT] [REDACTIA] [IMPRESSUM] [LINKURI UTILE]