AURELIAN SÂRBU
                                             

              AMURG ASUMAT

      Mă simt descumpănit la marginea timpului de sus și abia, în acest ceas al privirii în urmă și al surpării înlăuntrul meu, mă supun propriei judecăți. Am fost-m-am amăgit- de atâtea ori semănător și stârnitor de iubire. Am îngrijit-o febril, i-am vegheat arderea împreună, îi pândeam nașterea și pârguirea fructului. Întotdeauna am pierdut vremea culesului... Mereu altcineva îmi lua rodul din mână. Nu-i nimic – îmi ziceam eu, șovăielnic - am s-o iau de la capăt, trebuie să-mi găsesc și să-mi gătesc mai cu grijă ogorul, să mă înfrupt doar eu din recoltă, să-mi pun doar eu pe masă bucatele, să vorbesc și să mă înfrupt doar eu din ele, să le presar doar eu în așternut, să mă iubesc împătimit doar eu cu ele, să le așez doar eu pentru o rodire perpetuă, numai eu fiind fidel propriei flăcări, născute din mine. Mi-a fost doar gândul! Ezit să-mi văd ogorul de odinioară, acum al altora. Sunt deposedat de toate avuțiile. Cine-și mai aduce aminte de cel care a înrădăcinat grădina Semiramidei, iar acum găsește și pășește cu singurătatea dezrădăcinatului? Mă sting mocnit sub cenuși...Încolțit de timp,de durata mea precară, liniile proprii au devenit epave...

                  CREVASĂ


      Ceva însă mi se pare ciudat. Pământul de odinioară aduce tot mai mult a pârloagă, e părăsit, neglijat, indiferent … Ici-colo, câte o floare singuratică mai amintește de rodirea îmbelșugată „d’antan”. Ce se mai poate face dintr-un loc părăsit? Drumul pustiirilor mele duce ostenit în altă parte, fără să mai caute nimic, niciun liman...Un fel de râu zadarnic, cu malurile surpate...

                 ÎN OGLINDĂ


     Mi se pare că nu mi s-a întâmplat ceva esențial niciodată, nimic decisiv. Toate mi-au fost doar amânări. Nu-mi vine să cred că am strălucit în ceva. Vedeam, intuiam fulgerul, dar n-am fulgerat. Auzeam tunetul și uruitul cerului, dar n-am tunat. Vedeam de departe vârful muntelui, extaziat, dar n-am îndrăznit nicicând să-l escaladez. Piscurile sunt impresionante numai privindu-le de departe. Apropiindu-te, devin înspăimântătoare. Îi admir pe temerarii cățărători. Oricum, din vârf mai trebuie să și cobori ! Nu poți supraviețui numai acolo, în vârf. Gloria nu ține o veșnicie, e doar o clipă unică și fascinantă. Mai degrabă înduri gloria  în grote! Nu gloria la lumină, ci una dinlăuntrul umbrei, din întuneric.
Mi-am zis că de vină e oglinda în care mă privesc, în fața căreia mă confesez. Am schimbat atâtea oglinzi ! Însă toate mă arătau la fel. M-am învins prin mine însumi, privindu-mă !
                                                                                                
                CEAS TROIENIT


     Înțelepciunea se deslușește în cuvinte prin tăcere. Astfel voi păși iluminat deasupra apelor spre Insulele Blajinilor. Locul cuvintelor e luat de glasul ochilor și de gândirea pură, fără cuvinte. Cuvintele rămân însă fructul ființei tăinuite, în stare de veghe și armonii orfeice. Poate e o identificare cu sâmburele divinității, cel de dinaintea rostirii Cuvântului Creator, acel însemn negru de dinaintea desfacerii luminii.
                                                

                PREFAȚĂ LA CER
                                                   
     O vreme, mă voi retrage în absențe și-n tăceri. Să-mi clarific singurătățile și o eventuală supraviețuire într-un spațiu imund , ignar și frivol. Nu stăpânesc drumul timpului, nici starea trupului și a sufletului. Mi-aș dori să mă împlinesc într-o izolare desăvârșită, nu una de ascet , de sihastru, ci una în care să fiu de neatins, liber și eliberat. Să-i văd pe alții, să mă mișc printre ei, să nu-i judec, să-mi fie cu nepăsare. Ei să nu mă vadă, să nu mă simtă, să nu le fiu necesar ,să mă ignore. Să tac într-o tăcere absolută. Să-mi reprim cuvintele și drumul rostirii lor. Mi-aș vrea o stare golită de trup , într-un gol neliniștit. Doar drumuri pe apă, care să nu ducă niciunde. Nici măcar vreo insulă în cale. Ape nețărmurite. Numai plutire să fie mereu !         

                CEAS TROIENIT

     Toate cele importante și copleșitoare mi s-au întâmplat de demult. Azi au devenit aduceri-aminte. Poate vei izbuti să-ți reclădești câteva dintre ele , citindu-mi poemele. Singura mea prezență în viața ta de acum sunt doar cărțile mele. Am scris cândva: „Ți-am clădit biserica / roagă-te singură”.