CALIOPIA TOCALĂ
                        
                  
     1. Nimic nu pare a fi

Nimic nu pare a fi ce este…
de sus, lumea pare un furnicar inutil,
de jos,
înaltul nu e atât de înalt, iar
pustiul nu e pustiu niciodată,
din el apare mereu neprevăzutul.
Când lucrurile îmi par clare și limpezi,
sunt încâlcite și tulburi,
dar
cum nu sunt inițiată să le văd,
întunericul se tot adâncește…

     2. Inimă sângerândă       

Eu nu plângeam, durerea mă-mpietrise,
rugând pământul să se crape-n două
și să mă-nghită-n-trânsul.
Vedeam fără ochi,
strigam fără limbă-n gură,
vorbeam fără cuvinte,
zâmbeam în lacrimi,
șoapta-mi era arsură,
viața, moartea mici glume seci, amare.
În luntrea lui Charon, le voi găsi acolo…
de vreau,
îi dau foc… și
scap.


     3. Fără cap, Fără mâini, fără picioare

Omul e așa de mare că se pierde între faldurile unei bancnote
Un produs fără cap, fără mâini, fără picioare, 
care se rătăcește în pliurile mici ale unei bancnote nu poate fi om.
Pe eticheta lui, așa scrie, om.
A! Or fi confundat etichetele,

nu asta vedem tot timpul?
Dar ia uită-te, la instrucțiuni, 
la Mod de utilizare, de pe ambalaj,
ce scrie,
Ia citește, 
scrie conștiință?
Nu.
Atunci, da.
 E om. 

     4. Omul de lângă noi           

Un trecător grăbit, cu capul bine-ascuns între gulerele hainei
privind superior în jur, dar cam înspăimântat,
s-a prins în hora unei haite.
Te uiți, îl vezi și treci mai departe.
Salcâmii își cântă nebunia târzie,
toamna își plânge berzele negre
vântul, nisipul din piatră,
marea, apa
iar muntele e mai puțin decât
un vierme în palatul lui de bale albe.
Și eu nu știam că are
patru mâine, patru picioare și patru guri, doar.
 

     1. În ochii mei
                                       

În ochii mei, scăldați de roua stelei de acid,
tresar în spasm istorii, halucinații de întuneric și lizibil
sparg steaua, clipa, piatra și adâncul
visând chemări lăuntrice de dor,
tu arzi cenușă, zgura spuzei de amar,
cadran opac ținut în vid excentric
nelimitat în zările albastre de joc primordial.

Te chem din sânge și te chem din gând,
te chem din nouri și din pulbere albastră,
străin în mine, preschimbat în fier,
aluneci fin pe cruga apusului absent
spre galaxii de cremene…și tiară




     2. Gândul aripă-n cădere       

Aripă înaltă gravată-n gânduri albastre până dincolo de cer,
te înalță și te-pleacă sădind în mine eternul efemer,
ia-mi ochiul meu lucid, cu tine,
de piatră înghețată, în ochiul tău de soare,
răspunsul plat al toamnei,
albastrul mov al sorții și gândul aripă-n cădere.

Tu m-ai creat, frumoasă ispravă a gândirii mele…
un…personaj excentric, cu chip și trup străin de mine, .........

mai mult........