CALIOPIA TOCALĂ
                                 

MI-A CĂZUT O LACRIMĂ DE PIATRĂ….


Mi-a căzut din cer o lacrimă de piatră,
cu ghinturi, șlefuită colțuros,
și nu știam că-mi trăiesc fericirea din urmă.
Au venit alte lacrimi, din fier forjat,
 și nu înțelegeam de unde vin,
de ce, de ce spre craniul meu…
Mi-am prefăcut cerul scut, să-l apăr,
cușca neuronală, centrul meu de comandă,
dar nu mi-a ieșit,
m-am prefăcut argint viu, în mii de speranțe
mici, rotunde. Mă priveam
în gândurile mele prin mâna,
din grotele amintirii albastre, îndepărtată de trunchi,
mult, mult departe de locul unde fusesem,
pe crestele munților, îmi căutam tâmpla,
în rugina stelelor, visurile
mă priveam prin ochi străini
cuvintele se purificau în mâlul negru,
printre rădăcinile nuferilor
din raiul bălților,
prin venele, canal colector al timpului rezidual și
jgheab pentru lacrimile mele…
Inima se-ascunsese după o umbră de ploaie,
pitită bine între fire de praf și praf de stele,
nu se mai sare grăbit să-și prindă părțile trupului
risipite în patru zări,
nu-și mai găsește pasul,
nu-și mai găsește auzul,
nu-și mai găsește echilibrul pe bârna de gheață…
Sunt suma a mii de alte bucăți,
desprinse și ele din trupul meu,
nu plâng, nu țip, nu mai mă întreb,
gata ! e așa și gata, e așa și gata!
Și mâna se caută, piciorul se caută locul
de unde plecaseră sprâncelele, ochii,
apa vie în care mi se risipise, se topește și
ia forma trupului meu mai puternic,
mai dârz, mai cremene, mai îndărătnic și
mai atent, ca la ultima descătușare în fâșii,


 

m-am unit cu inima și creierul, mai sus, tot mai sus,
stejar cu rădăcini înfipte în trunchiul meu, 
cu fruntea semeț dezgolită spre soare
ducând lumină în întunericul planetar.
N-am renunțat nici la inimă,
nici la cuvintele rătăcind în nămolul din pletele nuferilor
fără fluturii mei de iarnă, fără coloana dreaptă,
cum aș mai fi privit cerul și muntele,
și jocul secundelor din minutare; 
nu aș fi fost eu.
Puterea de a se mă înălța prin mine,
și aceasta sunt eu, de fapt,
ridic capul și spun soarelui că nimic
nu a mai rămas nou sub el,
vino, și încearcă-mă acum !
Ca să te arzi !


ACOLO EXISTAM ȘI AVEAM O INIMĂ VIE


Mă doare fiecare secundă care curge
pe lângă mine,
clipa neagră, dacă nu ești atent,
se furișează în ventriculul drept, 
de fericire absurdă, ar putea crede alții
suavă, aș putea zice eu.

Fiecare pas se pierde ici, colo,
fără să lase vreo urmă,
în jurul meu, gol și vid, vid și gol
și pământul devene o pânză fără sfârșit,
lume nu mai există, doar copii ratate,
rătăcind în eterul pustiu…

Într-o dimineață, ceva prinse să trăiască,
ceva din afara mea și din centrul ființei mele,
stăteam față în față. Treceam unul prin celălalt…
Trecutul meu.
Acolo existam și aveam o inimă vie.


TIMPUL

Timpul nu mai există,
doar se sparge din când în când.
Ceasul își rupe-n arpegiul frigid
secundele, la intervale regulate.
Pică axul minutelor, într-un țipăt strident,
pică ora, într-un ritm sacadat,
pică ziua, pică noaptea, într-un ritm alert,
pică viața, într-un geamăt prelung,
pică cerul…
Și totul redevine senin.
Da, senin.