Dan F. Seracin

                                Dan Florita-Seracin web                                                                                                                     

                          

         DAN FLORIȚA-SERACIN


                       
TOCMAI AJUNS LA BERLIN
       
         

     Am picat acolo într-o zi mohorâtă a sfârșitului de septembrie. Ploua, trenchoat-ul meu atârna greu pe umeri, borul pălăriei aproape mi se pleoștise de umezeală. Tata îmi dăduse bani numărați, anul fusese prost, toată speranța lui rămăsese recolta de porumb, cu păioasele o scrântise, mut de supărare, nu vorbea ore întregi cu noi, găsea câte un cuvânt doar pentru animale și oamenii tocmiți la lucru. Probabil mai știi că în dimineața plecării, când să-mi iau rămas bun, urma să lipsesc aproape un an de zile, ia-l de unde nu-i, el se dusese deja cu noaptea în cap la treburile sale.
     Îmi amintesc până în detaliu totul.
     De pildă, că nu m-am putut hotărî să iau un taxi, deși în față la Hauptbahnhof erau puzderie; sau că în autobuz mă simțeam privit cu coada ochiului de pasageri, cred că aveam un aer teribil de provincial. Într-o stație se urcaseră niște tineri cu W.H.W.-ul* lor, îmi puseseră tocmai mie cutia de chetă sub nas, nu știam despre ce era vorba, le-am spus să nu se supere, dar că eu autobuzul l-am plătit. „Dummi!” a rostit o fată și a scos scurt către mine o limbuță printre dinți.
     Am coborât undeva pe Unter den Linden, aproape de statuia bătrânului Fritz, spun asta pentru că a fost primul obiect pe care mi-au căzut privirile, strălucea udă în lumina difuză a zilei de toamnă.
     La Ehrenmal tocmai avea loc o ceremonie, generalul spaniol Moscardo depunea o coroană de flori, îl numiseră „eroul de la Alcazar”!
     De pe un afiș mi-a aruncat o privire cochetă soprana Maria Cebotari, moldoveancă de-a noastră, solistă la Deutscheoper, în costumația exotică din Turandot. 
   ... Apoi mi-a făcut semn Lustragiul. M-a invitat să iau loc pe scaunul lui. Purta joben portocaliu, cu flori la panglică și doi sticleți împăiați pe bor. Pe calotă scria BERLIN, iar dedesubt se afla emblema orașului, profilul ursului încoronat.

       
Aceeași emblemă o purta pe epoleții hainei în carouri. Arăta îmbătrânit parcă înainte de vreme, avea un cercel sferic în urechea stângă. Se străduia să arate însă vesel, deprinsese un fel elegant de a-și saluta cunoștințele, destul de numeroase, ridicând o perie în dreptul sprâncenelor cărunte. A observat imediat că nu sunt din partea locului.
      „Se cunoaște după mirosul pantofilor, e un miros oriental!”
      Puțin mai încolo, Studenta parcă mă aștepta, șezând pe un cub de piatră, suportul unui coș de gunoi stradal sau cam așa ceva. Era gânditoare, își cuprinsese bărbia în palma mâinii drepte, sprijinită cu cotul pe un picior ridicat peste celălalt. Mâna stângă îi atârna inertă; fusta îm carouri, adolescentină, i se ridicase puțin, dezvelindu-i pulpa firavă. În pofida vremii umede, destul de reci, purta niște sandalete cu o bentiță fină petrecută peste glezne. În priviri îi citeam melancolie, plictiseală, o ușoară indiferență față de realitatea din jur, poșeta mică de piele, cu mânere împletite îi zăcea dezumflată pe trotuar. În spatele ei, pe un panou de lemn curbat și sticlă, se zărea reclama unui film, înfățișând o femeie blondă, cu bustul generos aproape dezvelit, sub care scria: 18 Karate.
      Fata mi-a făcut semn cu mâna.
     „Cauți Universitatea, nu-i așa?”
     „Ai ghicit”, i-am răspuns.
     „Vii din Orient? Ce ești, ungur, bulgar, român, grec?...”
     „Ghicește și asta!” mi-a venit să o tachinez, dar am renunțat.
     „Să-i cauți pe cei din Studentenhilfswerk**, m-a sfătuit, trebuie să mai aibă ei niște adrese. Te-aș însoți, dar trebuie să-mi aștept prietenul, l-au chemat iarăși la garnizoana din Potsdam. E un delir cu chemările astea! Oricum, bine c-a stat ploaia!”
      Tocmai ieșisem din Tiergarten, când l-am zărit pe Flașnetar. La Studentenhilfswerk mă dotaseră cu două adrese: una în cartierul Wilmersdorf, cealaltă în Charlottenburg. Am luat-o pe jos, am trecut pe sub Poarta Brandemburg, apoi prin imensul parc. Văzându-l, mi-am dat seama că sunt foarte obosit.
     „Vii de departe? m-a întrebat.
     ”Da”, i-am răspuns.
     „Atunci e momentul să te așezi.”
      La un semn parcă, banca s-a ivit în dreptul meu; o bancă ospitalieră, nu precum celelalte, ude și reci.
      Flașnetarul și-a pornit instrumentul, până atunci îl avusese acoperit cu o pânză de sac, o cutie dreptunghiulară cu imagini zugrăvite pe fața dinspre mine, înfățișau parcă niște cai priponiți sub coroana unor arbori și un peisaj alpin scăldat de soare. Din flașnetă se revărsa o melodie, aș putea-o fredona și acum, un cântec despre un băiat și o fată care se despart, dar nu se pot uita.
      Dincolo de pomi se zărea o piațetă și o firmă roșie: Hilton...............

mai mult....

Web Design

 

[HOME] [DESPRE REVISTA] [REVISTA] [Liviu I. Stoiciu] [Florin Logresteanu] [Dan Anghelescu] [Mircea Pora] [Mircea Petean] [Marian V. Buciu] [K. V. Twain] [Magda Ursache] [Dan Danila] [Iulian Chivu] [Ion Tudor Iovian] [Marian Visescu] [Boris Marian Mehr] [Ion Rasinaru] [Oana Hemen] [Ezra Pound] [Dinu Flamand] [Mihaela Oancea] [Dorin David] [Stephen Gill] [Adrian Munteanu] [Dorian Obreja] [Dan F. Seracin] [Liliana Danciu] [Gheorghe Simon] [Ana Blandiana] [Liviu Antonesei] [Anca Sirghie] [Radu Ciobanu] [Paul Sirbu] [Francis Jammes] [Miron Kiropol] [Clelia Ifrim] [Ovidiu Bufnila] [Emily E. Dickinson] [Stefanie Golisch] [Herbert W. Muehlroth] [Werner Goebl] [Luca Cipolla] [Georgeta Resteman] [Nicolae Matcas] [COLECTIA] [BIBLIOTECA] [CONTACT] [REDACTIA] [IMPRESSUM] [LINKURI UTILE]