DAN FLORIȚA SERACIN

                  UN NUME DE CONSTELAȚIE


     19.08.2022 Astăzi m-am trezit cu dureri epigastrice mai mari decât în mod obișnuit. A trebuit să-mi limitez gimnastica de dimineață la câteva mișcări de înviorare. Ca de obicei în astfel de împrejurări mă bântuie gânduri sumbre. Mă întreb, între altele, dacă e cazul să continui acest jurnal. Apoi îmi aduc aminte de ce zicea Liiceanu în cartea sa despre terapia prin scris. Da, dar aceasta poate fi de ajutor suferințelor psihice, mai puțin celor somatice. Iar când suferințele fizice se intensifică și cele psihice se revigorează.
      Am terminat de citit cartea lui Liiceanu, Ușa interzisă. Spre sfârșit abordează problema scriitorilor care, zice el, au bătut palma cu un regim de lichele și dă exemplul lui Brecht în Germania și al lui Sadoveanu, Arghezi, Călinescu la noi. Se întreabă dacă aceștia, procedând astfel, și-au pus în pericol destinul literar. Concluzia sa este că un scriitor e mare dacă, dincolo de talent, reprezintă o conștiință. Niciunul dintre scriitorii aceștia nu poate fi mare fiindcă nu reprezintă o conștiință.
      Cred că autorul e puțin nedrept. Îi repudiază pe acești scriitori numai fiindcă spre sfârșitul vieții, au pactizat cu regimul comunist. Pe alții, care au cochetat, pe vremea când încă se aflau în țară, cu orientări politice de extremă dreaptă nu îi condamnă. Pentru el aceștia reprezintă o conștiință?
      Lucrurile trebuie privite mai nuanțat. Nu sunt de acord ca lui Sadoveanu să i se nege calitatea de mare scriitor dobândită cu mult înainte de instaurarea regimului comunist. Și nici lui Arghezi, Călinescu, Camil Petrescu ș.a.m.d. Riscăm să lăsăm literatura română fără scriitori de prim rang. Nu avem atât de mulți încât să ne permitem acest lucru. Nici francezii, deși aveau de unde pierde, nu s-au gândit să înceteze a-l mai socoti scriitor de primă mărime pe Céline al lor, care a colaborat cu regimul filonazist.
      Se povestește că lui Cioran i s-ar fi propus să accepte Premiul Nobel pentru literatură, dar că el ar fi refuzat, pentru că nu voia să stârnească discuții despre trecutul său pro legionar, care, Doamne ferește!, în anii postbelici de puternice resentimente antifasciste, ar fi putut să dăuneze șederii lui în Franța. Informația o am de la Ion Miloș, scriitor român din Banatul sârbesc, stabilit în Suedia, care a comunicat-o auditoriului său cu ocazia unei conferințe ținută la Lugoj.

Atunci a afirmat că el însuși ar fi fost rugat de Artur Lundkvist, membru în comisia de decernare a Premiului Nobel pentru literatură, să-l convingă pe Cioran să accepte prestigioasa distincție. După cum se știe, n-a avut succes în demersul său. 
     Ziua se încheie cu + 40˚ C la umbră!

     21.08.2022 Toată noaptea a plouat, a continuat să plouă și astăzi, molcom, așa cum e bine pentru agricultură. E bine și pentru noi, căci ne-au exasperat căldurile extreme din această vară. Se spune că ele vor deveni și mai greu de suportat în anii următori.
     Când am mai crescut puțin, mersul cu tricicleta mi-a devenit dintr-odată neatrăgător. De aceea m-am rugat de uica Livi să-mi cumpere o trotinetă. Uica Livi era mai degrabă dispus să răspundă solicitărilor mele decât tanti Mimi. Ea era mai cătănoasă, mai ștram, cum se spunea pe la Lugoj, adică mai severă, mai puțin dispusă să-mi facă anumite concesii. De pildă, nu-mi dădea voie să mănânc câte prăjituri doream. „Nu e sănătos!” zicea ea punând platoul cu prăjituri în bufet și ascunzând cheia acestuia. Dar uica Livi știa unde ținea cheia ascunsă, și când ea era plecată dădeam lovitura, adică scoteam platoul cu prăjituri din bufet și îmi dădea voie să mai mănânc vreo două din ele, „atât cât să nu se cunoască, preciza el, că altfel dăm de naiba cu Mimon!”
     Așadar, uica Livi mi-a dat bani să-mi cumpăr o trotinetă și de atunci am devenit mai independent, luam străzile din jurul casei la rând „dându-mă” cu ea. În căutare de locuri bune de dat cu trotineta am ajuns și până în piața bisericii cu un turn, care odinioară se numea Piața Elisabeta, cum îi ziceau pe atunci toți localnicii, cum îi ziceau comuniștii însă nu știu. Acum i se zice Piața Iosif Constantin Drăgan. În piața aceea asfaltul era de cea mai bună calitate, adică neted ca în palmă, ceea ce îmi permitea să prind viteză ca nicăieri în altă parte. De mașini n-aveam grijă fiindcă pur și simplu nu existau, le confiscaseră rușii pe cele câteva din proprietatea unor oameni mai acătării din oraș. Mai apărea din când în când o birjă, dar se deplasa încet și era lesne de evitat.
     Dacă mai făceam câte o pauză, atunci mă opream de regulă în fața vitrinei unui atelier foto, în care patronul așezase pentru reclamă o mulțime de fotografii artistice. Deasupra tuturor era pusă fotografia înrămată în roșu a unei fetițe șezând, cu o buclă mare în creștetul capului și două codițe coborându-i până în poală, legate cu funde mari albe la capăt. Fetița nu privea înainte, spre mine, cel ce o admiram, ci în jos, cu pleoapele lăsate, de parcă s-ar fi rușinat de privirea mea insistentă. „E fata patronului prăvăliei”, mi-a șoptit surâzând o doamnă, observând direcția căutăturii mele. Nu puteam ști atunci că fetița aceea din cadra roșie îmi va deveni peste vreo 18 ani soție!

     23.08.2022 În această zi se sărbătorea în regimul revolut, de tristă amintire, ziua națională a RSR, adică aniversarea Insurecției armate antifasciste și antiimperialiste de la 23 august 1944, cum o numeau ideologii PCR, partidul comunist arogându-și meritul de a o fi organizat și condus spre victorie. De fapt în 1944 a avut loc o lovitură...........   

mai mult....