DRAGOŞ NICULESCU
                          

      NICHIFOR CRAINIC. DE LA GENETICA       RELIGIOASĂ A ARTEI LA CRIZA MODERNĂ A                                    ESTETICII

Chiar dacă evidenţele sînt adesea negate de gîndirea modernă, extracţia artei din religie nu poate totuşi fi negată, căci ea este mărturisită de chiar parcursul de evoluţie istorică a popoarelor. Disciplină nouă şi care încearcă să fugă de relativism prin pretenţia de ştiinţă exactă, estetica reprezintă o oglindă a unei epoci, cu amestecul său de bune şi rele. Dar dacă arta are ca sursă genetică religia, atunci cum rămîne cu năzuinţa ei de raţionalitate şi de experimental? De asemenea, faptul că îşi clamează autonomia (“imperiul autonom al valorii”), ceea ce înseamnă şi posedarea de legi proprii, rupe în modul cel mai abrupt legătura genetică cu religia. Legătură prea puţin surprinsă şi dezbătută de tratatele de estetică, dar care stă la baza cuceririlor şi nivelurilor excepţionale atinse de artă, care s-a considerat a trebui să fie epurată de păgubitorul “misticism estetic”. Părerile diferite ale specialiştilor, ale cercetătorilor asupra esenţei artei, care nu a fost găsită şi definită, alcătuiesc o colecţie haotică, lipsită de concluzie şi inestetică, ce îndepărtează mereu conceptul şi realitatea de la concretizarea artei într-o ştiinţă a frumosului. “Ştiinţă a frumosului” sau “ştiinţă a esteticii” – aceasta rămîne mereu un ideal, aflat în continuu proces de împlinire. Charles Lalo este cel care încearcă să fiziologizeze estetica, în timp ce Claude Bernard îl inspiră pe Nicolae Paulescu la descoperirea ideilor de suflet şi de Dumnezeu în fiziologie. Pe cale experimental-fiziologică, “misticismul estetic”, pe care Charles Lalo îl respinge cu hotărîre, ar putea fi descoperit.
Problema autonomiei artei, cu toate încercările de soluţionare aferente, impune necesitatea aşezării teologiei pe o poziţie activă, şi nu neutră sau indiferentă. Religia nu vizează un sector al vieţii omeneşti, ci, prin relevarea adevărului dogmatic, ea este universală, cuprinde în mod integral omul şi societatea omenească în proiectarea viitoarei fericiri eterne. Arta, ca derivată din religie şi mijlocitoare a cultului divin, trebuie în permanenţă a fi cenzurată de către Biserică în toate devierile sale provocate de indivizi aparţinînd gîndirii moderne.

             
Chiar şi autonomia artei, cu legile ei speciale de crearea a frumuseţii artistice, nu poate să nu fi existat şi ea în cadrul Bisericii, de vreme ce ambianţa ecleziastică a permis acele excepţionale capodopere ale artei religioase. Autoritatea artei constă în chiar libertatea de manifestare a modalităţii artistice, iar ea a existat întotdeauna în cadrul Bisericii. În acest sens, se poate vorbi despre autonomia disciplinată de Biserică şi autonomia artei înţeleasă modern, ultima fiind de o impresionantă, spectaculoasă dinamică fertilă. Dar estetismul nu îşi pierde religiozitatea şi, sub influenţa falsificării funcţiei artei, practicată de modernismul deviant şi negativist, care o transformă în instrument de uzurparea a religiei, îşi arogă o proprie religie, damnabilă.

 • Despre esenţa religioasă a artei şi funcţia ei explicativă

Astfel stînd lucrurile, teologia intervine însă corector şi restabileşte adevărul. Iar teologia mai intervine într-un punct, unul capital al conceptului estetic: incapacitatea lui de a defini frumosul şi esenţa artei pe cale experimentală. Căci, chiar structural, Biserica se bazează pe estetică. Structura ecleziastică reprezintă un sistem estetic. Opera de artă îşi poate găsi relevarea şi clarificarea prin fiinţa structurală a Bisericii, ce poate exista doar datorită planului şi magnificenţei divine. Psihologia creaţiei artistice şi funcţia socială a frumosului artistic pot fi înţelese cu ajutorul analogiilor spirituale puse la îndemînă de elementele estetice cuprinse în doctrina teologică. Nichifor Crainic apreciază că toate aceste aspecte şi problematici dificile lipsesc, din păcate, din studiile teologice actuale perioadei sale de existenţă, activitate şi reflecţie – situaţie care viciază însă şi învăţămîntul teologic de astăzi în aceeaşi măsură. Învăţămîntul teologic ar fi bazat şi şi-ar extrage liniamentele fundamentale nu din tradiţia sfîntă a Bisericii, ci de la înseşi condiţile climatului apariţiei acestui învăţămînt.
Apologietica, de pildă, prin natura ei sensibilă la problemele pe care le ridică spiritul veacului este, în acelaşi timp, elastică, în cadrul ei locuind şi chestiuni care ar trebui să facă obiectul altor discipline aparţinînd aceleiaşi Facultăţi. Teoria şi istoria artei creştine, de care întrecut nu era atîta nevoie, lipsea din învăţămîntul teologic superior al epocii lui Nichifor Crainic. Căci între Biserică şi artă există un anumit tip de raport, tradiţional şi istoric, care impune acest lucru. Însă, încet, încet, veacul s-a laicizat, iar influenţa lui asupra Bisericii a determinat această umbrire a sensului superior al artelor ortodoxe.

• Lupta împotriva secularizării şi racilele învăţămîntului teologic

Sub influenţa negativă a imitaţiei apusene, opusă evlaviei noastre răsăritene, pictura bisericilor în veacul al XIX-lea a însemnat o puternică alterare a artei bizantine, a artei noastre tradiţionale. Dar aceasta nu a putut avea loc decît prin acceptul laş, obnubilant de conştinţă al conducerii ...........                                

mai mult...