DRAGOȘ NICULESCU

                           VASILE BĂNCILĂ –
          SAU RESPONSABILITATEA CREȘTINĂ
                           A FILOZOFIEI (II)
                                            
     La ce popor poate fi mai vie legătura dintre credinţă, biserică şi icoana vie, cea care leagă pămîntul cu mai presusul cerurilor şi care este Domnul nostru Mîntuitor Iisus Hristos, la care popor fluxul cognitiv al amintirii nu este o simplă acumulare de date, informaţii, momente, realităţi şi aspecte istorice, ci un filon viu, dulce şi năvalnic, venit din străvechimea mitică şi ţesut din firul de aur la tradiţiilor, din paşii adînci şi grei ai strămoşilor noştri, din tunetul şi ecoul vocii lor printre crestele şi versanţii de cetate ai munţilor noştri? Cea mai adîncă trăire, sufletul în întregime al poporului nostru, smerenia în faţa icoanei, cît şi vitejia jertfelnică în faţa duşmanilor – toate s-au plămădit în acel creuzet ceresc care ne-a fost dăruit şi în care Binele şi Frumosul s-au amestecat atît de răscolitor şi de fecund, încît, aşa cum remarca C. Rădulescu-Motru, rezonanţa acestei dumnezeieşti mixturi a lovit cu sunet de argint în piepturile, cugetele şi faptele atîtor apostoli ai naţionalismului, întinşi de-a lungul întregilor fruntarii româneşti şi aparţinînd tuturor claselor sociale. Între Iisus Hristos, lucrarea sa pe acest pămînt, pe aceste meleaguri sfinte şi atît de puternicul, ziditorul şi hrănitorul sentiment naţional există o legătură a cărei duh a aureolat gîndirea, simţirea şi operele tuturor marilor filozofi creştini ai acestor pămînturi cu o putere de judecată sufletească izvorîtă din înaltele adîncimi în care Binele şi Frumosul sînt amestecate la temperatura şi lumina credinţei. Aceşti gînditori creştini au ridicat naţionalismul la nivel de ideal, l-au smuls pămîntului, l-au hărăzit Cerului, îmbibîndu-l în dragoste, dar şi datorie faţă de Dumnezeu, neam şi destin. Ei au dus mai departe lucrarea unor energii latente şi viguroase, a acelor pînze freatice tăcute, dar blagoslovite de har, au dus mai departe povestea sfîntă a jertfelor de sînge şi oase acoperite de brazde şi de muncă, de la Dunăre şi mare la Carpaţi şi după Carpaţi, ei au simţit şi transmis încingerea cu brîul cald şi luminos al Maicii Domnului, ei au înţeles şi rodit în fresca cugetului coborîrea printre semeni a cerescului şi urcarea în înalturile supracereşti a creatului pămîntesc.
     În Îndreptar ortodox, Nae Ionescu sublinia faptul că a fi român este starea naturală a celor care alcătuiesc poporul

                                                      
nostru, o stare conferită de milenara şi dumnezeiasca plămadă care ascunde în ea toate caracteristicile calităţilor şi defectelor pe care le posedă românii, a fi român este acel dat natural la care ei nu contribuie şi nu pot contribui cu nimic, a fi român reprezintă acel dat pentru care românii nu pot fi nici mîndri, şi nici hulitori. Unde pot ei interveni este la nivelul altei dimensiuni, înrudite ca natură, dar net diferite, net superioare în planul valoric uman al aportului pe care îl poate manifesta românul la apărarea, conservarea şi propăşirea condiţiei sale etnico-ontologico-identitare: a rămîne român, a fi în stare să conştientizezi prin judecată şi faptă starea ta naturală, plasîndu-te deci într-o postură, într-o dimensiune supranaturală în care îţi pui liber, conştient şi voluntar în acţiune datele organice individuale şi colective într-o zidire menită a-ţi conserva şi dezvolta specia între frontierele unui spaţiu dăruit de Dumnezeu şi apărat de om. 
     Lucrarea filozofului creştin Vasile Băncilă, aşezată pe temeliile puternice ale credinţei creştine ortodoxe în toate palierele judecăţii sale analitice, nu s-a putut desfăşura izolat, cu canalele ei multiple şi subţiri de legătură şi nutrire organică, matriceală rupte ori întrerupte de filonul masiv şi harnic al credinţei naţionale străbune, pentru care semenii săi intelectuali s-au jertfit în slujire creativă, în devoţiune mistică sau în cumplite (şi de atîtea ori fatale) presiuni şi torturi carcerale. Toţi reuşind, prin lucrarea lor, conservarea fiinţei naţionale despre care vorbeam mai sus. Lucrările umaniste ale artiştilor (poezie, filozofie, filologie) sau ale teologilor are la baza conţinutului şi eforturilor lor Logosul sub formă de cuvînt, prin slujirea căruia ei se definesc drept sacri lucători şi misionari ai credinţei întru Frumos şi Bine, acoperiţi de cămaşa lui Hristos şi încinşi cu brîul sfînt al Maicii Domnului. Lancea şi scutul mucenicilor stratilaţi sînt la ei condeiul şi puternicul, sfredelitorul cuvînt scris.
     La români, legătura dintre biserică, dintre credinţa ortodoxă şi fiinţa neamului este una întemeietoare şi organică, constitutivă, credinţa creştin-ortodoxă nemaiputînd fi doar o simplă orientare doctrinar-duhovnicească, ci profunda şi tutelara dimensiune a însăşi existenţei acestui neam. Evoluţia izolată a individului în credinţă este exclusă, căci trăirea, sau, mai mult, lucrarea duhovnicească, aşa cum am arătat şi mai sus, nu poate avea loc decît prin cunoaşterea plenară – organică, biologică, morală, spirituală – a comunităţii naţionale căreia individul îi aparţine. Partea vibrează prin ecoul întregului zămislitor. În datele marilor legităţi deterministe şi nu contingente venite de Sus există mixtură, creaţie, origine, evoluţie, filiaţie în date atît de viguroase şi de certe, încît omul nu are altceva de făcut decît să se supună lor şi să le aducă slavă – o slavă care mărturiseşte o supunere neobedientă şi neruşinoasă, ci slava semeaţă a cărămizii aşezate cu spor prin căldura şi puterea Iubirii dumnezeieşti. Între individ şi comunitate există o legătură prin care sînt statuate şi funcţionează legităţi şi determinante de o stricteţe fără putinţă de abatere, emergente biunivoc, în ambele sensuri .............

mai mult.........