|
RAINER MARIA RILKE
(1875-1926)
(A OAMENILOR VORBĂ MĂ-NGROZEȘTE)
A oamenilor vorbă mă-ngrozeşte.
Atât de răspicat le spun pe toate:
aceştia câini, acelea case sunt chemate,
aici e început, acolo se sfârşeşte.
Mă tem de tâlcul lor, ironic joc mereu,
ştiu toate, ce vor fi ori se-ntâmplară;
nu-i munte, minunat să le mai pară,
curtea le e vecină cu-a lui Dumnezeu.
Nu vă apropiaţi: le stau în apărare.
Cât mi-e de drag s-aud a lor cântare.
Când le atingeţi, mute-s şi uscate:
voi îmi ucideţi lucrurile toate.
(PRIVEȘTE, DOAMNE, UN NOVICE VINE)
Priveşte, Doamne, un novice vine,
ieri încă prunc, a construi la tine;
mâinile, de femei, i-s încă-mpreunate
în rugăciuni ce mint pe jumătate,
căci dreapta de la stânga vrea ceva
ca să se apere ori bun rămas să-şi ia
şi singură pe braţul ei să fie.
Ieri, fruntea ca o piatră mai era, lucie,
de râu, ce-au rotunjit-o lângă mal
zile ce-nseamnă doar bătăi de val
şi vor doar oglindirea în cristal,
a cerului ce-ntâmplător deasupra creşte;
dar astăzi se zoreşte
spre ea istoria lumească toată
de-o neînduplecată judecată
şi în sentinţa ei se adânceşte.
Pe-o nouă faţă spaţiul se lărgeşte.
De-o altfel de lumină-i luminată,
şi-ncepe cartea ta, ca niciodată.
Traducere: DAN DĂNILĂ
|
