|
ALEXANDRU JURCAN
Anotimp
Copacul cade în iarnă
dar primăvara îi ridică brațele
ca unui nou născut
spre cerul de azur.
Noi câtă vreme
aștepta-vom înălțarea?
Nu cumva peștera speranțelor
miroase a ireversibil?
Blândețe abisală
Vorbele noastre au lacăte aurite
se ascund în unghere fierbinți
cheile s-au sinucis de-a lungul anilor
lăsând răni albastre în rame de oglinzi,
însă lacul e la fel de tânăr
pândind blândețea ta abisală
precum vânătorul ascuns sub anotimpuri –
lasă-te să aluneci afară din tine
ca o corabie renăscută din durere
ca o aripă gata de zbor.
Cerul
Ați tăiat cireșul bunicului
din motive de stâlp de telefon
apoi mărul auriu al tatei
pentru linia de curent electric
curtea poleită cu zmeură
zace sub marele centru comercial
mi-ați așezat copilăria
sub ghilotina progresului.
Atunci...de ce plânge cerul?
|
