ALEXANDRU JURCAN
       

                     Lăzărescu și trezirea la moarte

     Ai rămas singur, ești pensionar, fata ți-a plecat în Canada. Te consolezi cu prezența pisicilor, ba chiar le îndrăgești. Bei puțin cam mult, iar într-o dimineață începi să vomezi. S-a declanșat perfida degringoladă, perimare. Subtilul coșmar debutează cu intruziunea celorlalți în universul tău, cu vecini, doctori, brancardieri. „Nu vreau pe targă !” – zici – apoi spui tuturor cât de mult iubești pisicile abandonate în apartament. Întrebi : „Durerea de cap e tot de la ulcer?” Ești dus la diverse spitale, noaptea e oribilă, grețoasă, unii doctori dovedesc obtuzitate, dar sunt și ei oameni obosiți, cu gărzi pline de cazuri extreme, nu mai pot avea răbdare nici ei, uneori îți zic „mă, porcule”…lasă că nici tu nu ești ușă de biserică, ai fi putut să nu miroși a băutură, însă te-a mutilat singurătatea. Simți nevoia de conversație, o bați la cap pe asistenta Mioara din mașina salvării, vomezi, vorbești tot mai incoerent, te piși pe tine, boala te distruge rapid și sistematic, o să fii dezbrăcat, tuns, ras, gata de operație sau de moarte, ți-ai pierdut personalitatea, noaptea înaintează, vorbele ți se sting…
     Am revăzut, așadar, filmul lui Cristi Puiu –Moartea domnului Lăzărescu din 2005. O senzație acută de adevăr, de documentar, cu Ion Fiscuteanu în rolul vieții sale, puțin cam premonitoriu, dacă ne gândim că actorul a murit în 2007. Cum era dacă regizorul ar fi folosit muzică în film? Groaznic, întrucât ar fi îndepărtat impresia de real, de cine-vérité. Cristi Puiu știe să calculeze efectele, să ne facă să uităm că avem de-a face cu actori, nu cu medici adevărați. Filmul nu dorește să critice sistemul medical, ci să prezinte iminența morții, ravagiile ei, semnele coșmarești, sosirea clipei când viața ta nu-ți mai aparține. Ca la Dino Buzzati în Șapte etaje , unde coborârea spre moarte e previzibilă și inevitabilă. Criticul francez Charles du Bos vorbea despre un „réveil mortel ”, adică o „trezire la moarte”. Vine acel moment când știi că ești …trecător. Finalul e atroce, pentru că „moartea nu este un artist„ – bine zicea Jules Renard. Domnul Lăzărescu nu se gândise la moarte, la „nimicul de temut” ( superbă cartea lui Julian Barnes cu acest titlu!). De ce nu și Eminescu ? ( - „nu credeam să învăț a muri vreodată”), ba chiar Irina Petraș cu „moartea la purtător”, cu „adaptarea la moarte”, cu „finitudine și muritudine”. Lăzărescu n-a avut premoniții, n-a invocat moartea, poate de aceea ea, moartea, a sosit cu o brutalitate sinistră.
 

                                       Mereu ceva putred
 

     Anabela și Crina sunt două surori model: nu se ceartă, colaborează, se ajută reciproc și fac împreună cele mai tentante călătorii. Acum, înainte de Crăciun, vor o excursie în Danemarca. Sigur că au auzit de Hamlet, de Andersen și Kierkegaard, că doar ele au o cultură valabilă, selectivă. Pe lângă Copenhaga, ar dori să dea o fugă și în vestitele insule Feroe, dar și să mănânce mult pește și chiftele tradiționale.
     Avionul a ajuns în Copenhaga cu cinci zile înaintea Crăciunului. Hotelul era luminat feeric, iar de la fereastra camerei lor se vedeau brazii împodobiți. Trei zile de dezmăț turistic, cultural și culinar – își ziceau ele în culmea fericirii. Care n-a durat mult, deoarece compania de zbor Păsările SRL a anulat toate călătoriile pe o perioadă nedeterminată. Anabela a izbucnit în plâns, că o aștepta logodnicul, dar Crina s-a arătat mai optimistă. Au mai plătit la hotel câteva nopți în plus, au renunțat la alte cumpărături și s-au consolat cu o așteptare cruntă. Pur și simplu nu mai aveau chef de nimic. De Crăciun au citit în camera întristată, mâncând ceva fursecuri.
     După două săptămâni banii li s-au terminat. Anabela și-a sunat iubitul ca să-i ceară niște bani, iar Crina a apelat la o verișoară. Incredibil! Orice telefon suna în gol. Senzația de părăsire le-a acoperit gândurile. A trebuit să părăsească hotelul și s-au instalat sub podul Storstrom, de parcă le urmărea fantoma fetiței cu chibrituri. A doua zi, Crina s-a angajat la un restaurant, să spele pe jos după închidere, iar Anabela aproviziona toaletele cu hârtie igienică, săpun lichid și alte produse utile - acolo l-a cunoscut pe Jonas, la care s-a și mutat. Crina aduna bani să poată pleca în ziua în care avioanele își vor relua zborul. Gândindu-se la Hamlet, a realizat că mereu e ceva putred în Danemarca. Totuși, l-a cunoscut pe Adam, violonist de marcă, timid și cult. Normal că s-a mutat la el, mai ales că avea o casă cu etaj în centrul orașului.
     Anii au zburat...Uneori vedeai în piața Amalienborg două doamne bătrâne, elegante și inaccesibile: cele două surori, plimbându-se la braț, inundate de o seninătate incredibilă.
 

                                   Inimă alcoolică
 

  Am acceptat să fiu trei zile cu ea, cu Roza, acolo în orașul acela de munte, purtând podoabe de sărbători, ca o glazură luminată feeric. Mi-am zis că, oricum, o să-i spun adevărul la final de sejur: relația cu ea e monotonă, nu mă satisface. După atâția ani ?? – va plânge ea, aruncându-mi în față invective greu de reprodus. Asta e... – mă voi scuza eu, urcând în mașină, lăsând-o perplexă în fața hotelului.
 Acum însă e sâmbătă seara și colindăm străzile aglomerate, oprindu-ne la buticurile cu cadouri de sărbători. O ninsoare discretă, ca o briză grijulie, ni se așază pe haine. Mai mult tăcem, ca de obicei. Roza nu încearcă să intre în culisele vieții mele, să descopere trădările și gândurile mele otrăvite. La un colț de stradă, stă în genunchi cu berea în mână și cântă amarnic un bărbat trecut de cincizeci de ani: „am o inimă plină de alcool, sufletul de tine mi-e gol”. Poate că se trece mai ușor prin viață cu o inimă alcoolică. Intrăm într-un bar și bem............        

mai mult........