Când l-am văzut din nou pe tata, Îşi ascunsese moartea-n piept, Spunea ce este judecata: Să, ţii, copilă, drumul drept.
La crucea lui încerc să mă adun, Trăiesc în lacrimi amintirea: Rămân, tăicuţă, mai rămân, Târzie lacrimă, iubirea.
Rădăcini şi soare
Eram în vremea lui April o ciocârlie ridicată peste viaţă şi moarte o floare, un tril, un imn venit de departe, un copil, o frunză ca un zmeu de pânză. Ţineam cu o mână păpuşa de lână pe drum neumblat, plângeam, mamă, cât te-am căutat. Mă muşca pământul plin de mărăcini, mă-ntâlneam cu vântul venit din vecini. Eram în vremea lui April, voiam să fiu mare, când eram copil... Ce timpuri călătoare, mamă, rădăcini şi soare. Săream într-un ochi de apă, în ghete să-mi încapă ploaia, cerul, norul, vântul printre care şi pământul. Erau timpuri călătoare şi-aveam frunze-degetare, mamă, rădăcini şi soare.
Aripi
(lui Constantin Brâncuşi)
Pasărea timpului se desface în cântecul dălţii, se roteşte în lumina stelelor de piatră, lepădându-şi încremenirea: Uitaţi-vă la cer, cerul trăieşte! Are aripi în numele celui ce i le-a modelat..
|