|
Acum, când mătasea s-a rupt și granitul s-a sfărâmat,
nu mai caut reflexii.
Te las să fii vânt, să fii tăcere, să fii scânteie.
Nu-ți cer să te întorci, ci doar să-mi scrii
atunci când lumea devine prea strâmtă pentru sufletul tău.
Voi citi printre rânduri nu absența,
ci mugurele de lumină în care încă mai ardem,
fără lanțuri, fără vină,
doar noi și timpul care, în sfârșit, se oprește să ne asculte.
Peripeteia Viselor Nemăsluite
Pe ziduri reci, de bit și de granit,
Unde roboții vânează în tăcere,
Mai sunt covoare ce n-au asfințit,
Păstrând în ele vechea lor putere.
Negustorașii trec cu pas grăbit,
Vânzând iluzii, sticle și rugină,
Dar visul tău, de ceruri rânduit,
Nu poate fi vândut într-o vitrină.
Să nu-i asculți când spun că ești la fel,
Căci colții lor sunt „trecuți prin cuțite”,
Ei vor să-ți pună sufletu-n sigiliu
Și inima-n mărfuri nesfârșite.
Scrisoare pe o frunză de mugur
E iarăși verde-n palma dimineții,
Un semn că viața n-a uitat să spere,
Deși noi am rămas la porți, asceții
Unei iubiri ce n-a cerut tăcere.
Te caut prin livezi cu flori de gheață,
Ce se topesc sub soarele hoinar,
Și-ți scriu cu rouă, de cu dimineață,
Că timpul trece, dar nu e în zadar.
Chiar dacă azi suntem doar două umbre
Ce merg pe maluri strânse de uitare,
Din amintiri, acele lumi penumbre,
Voi cerși cerul pentru o iertare.
Căci primăvara nu e doar o floare,
Ci e curajul de-a iubi din nou,
Când inima, din marea ei durere,
Mai scoate-un vers, ca pe un sfânt ecou.
Negustorul învins
Ce poți să-mi vinzi, când am tot ce nu are preț?
Un răsărit furat dintr-un munte semeț,
Și-o fărâmă de suflet, pe care-am dăruit-o,
Chiar în clipa în care lumea m-a mințit... și-am iubit-o........…
|
