|
scrise în piatră sunt numele lor, pe toți vecii!
Galbene lumânări se aprind din când în când la
căpătâi.
Flăcări galbene pâlpâie la căpătâiul lor,
flăcări care le luminează drumul,
ca să știe sufletul, despărțitul de trup,
pe unde să meargă,
în timp ce ei rămân închiși în casele lor de lemn;
în timp ce carnea și pielea, și mușchii lor
se desprind de pe oase...
Ce oameni au fost!, spunem noi,
și aprindem lumânări la căpătâiul lor.
Galbene lumânări la căpătâiul lor de piatră,
în cimitirul de piatră.
Prietenii mei au plecat rând pe rând
și fără să spună nimic.
Prietenii mei nu mai sunt.
Sufletul lor călătorește prin bezna de dincolo,
prin nesfârșirea de dincolo,
iar noi credem cu tărie că vor ajunge undeva,
până și Cartea Sfântă ne spune că vor ajunge.
Poate că vor sta în preajma Domnului
și vor fi iertați pentru toate greșelile,
cele cu voie și cele fără de voie.
Așa spune Cartea, care se îngrijește atât de bine
de speranța noastră, în timp ce prietenii mei
rămân închiși în casele lor de lemn,
în casele lor de pământ, iar carnea și pielea,
și mușchii lor se desprind de pe oase.
Ce oameni au fost!, spunem noi,
și plecăm singuri acasă,
cu un colac și o lumânare,
cu un ban înnodat la colțul batistei,
sau cu un prosop dat de pomană,
după cum fiecare familie îndoliată
își închipuie că îmblânzește moartea…
Da, moartea își face întotdeauna de cap.
Ea fie ne smulge dintr-o dată
din camera noastră de visare,
fie ne chinuie în fel și chip înainte de plecare,
vezi, pe ultimul meu prieten, pe Nicolae,
moartea l-a vlăguit încetul cu încetul,
l-a secat de puteri,
deși cele două tuburi de plastic înfipte în vena de
la gât,
care îl hrăneau cu serul acela miraculos, în salonul
alb,
...............
|
