|
Geamul care mă ascultă
Geamul meu plânge cu stropi de ploaie
Și-mi arată orașul ca printr-un vis sfărâmat.
Lumina se frânge în bucăți
Și umbrele se târăsc pe pereți.
Încerc să strig, să chem, să vorbesc
Cu oamenii care trec pe stradă,
Dar niciun glas nu răspunde
Doar ecoul meu obosit.
Fiecare picătură de ploaie
Mă învață că timpul nu așteaptă pe nimeni,
Și că singurătatea nu e doar lipsa altora,
Ci și tăcerea care rămâne între mine și mine.
Scaunul de lemn
Scaunul meu de lemn mă privește
Cu răceala lui veche,
Și mă face să simt că nu am loc
În lumea grăbită de afară.
Încerc să mă așez,
Dar el se înclină ușor, ca și cum
M-ar avertiza că nu voi rămâne aici mult.
Mă uit în jur și văd obiecte mute,
Fiecare cu povestea lui tăcută.
Lampa din colț clipoceste nervos,
Și eu mă pierd în umbrele ei
Căutând un început care nu mai vine
Și o căldură care nu mă mai recunoaște.
Fereastra închisă
Fereastra mea nu se deschide,
Și afară plouă cu umbre.
Oricine încearcă să mă atingă
Se pierde printre stropi și crăpături.
Vreau să ies, să respir aerul străin,
Dar pereții mă țin ca într-un sac
Plin de vise rupte și praful nopților.
Și atunci stau aici,
Cu ochii lipiți de sticlă,
Văzând lumea fără a fi parte din ea,
Singur, în casa mea de umbre.
Așadar, cred cu tărie că există o sămânță ce poate face rod frumos în acest tânăr, dacă i se dă șansa! Alex are o formă de exprimare, inclusiv în proza pe care o scrie, plină de nostalgie, plină de acel ceva ce ne aduce și duce cu gândul la acel acasă. Acasă la țară, în vatra strămoșească, unde căldura familiei mai însemna ceva. Unde viața era mai simplă, unde puteam observa mai ușor fiecare detaliu al zilei, ori al nopții, fără să ne pierdem într-o împrăștiere a minții atât de ușor cum o facem la oraș.
Bogdan Ioja - redactor editura SENS -Arad...........
|
