MIRCEA BÂRSILĂ
      
 
                       Crevasă

Am fost învins: am șaptezeci de ani.
Și-o lacrimă cerându-mi să-i cumpăr, zilnic, merinde.
De-acum, rugina este și regina mea:
o regină al cărei trup – încă tânăr – nu o mai cuprinde.

Și alegoricul vis pe care-l beau tot mai des,
de când sufletu’- mi se mai ține doar în câteva fire de ață:
se face că ies dintr-o apă, cu o lebădă rănită, în brațe,
și ea mă izbește, speriată, cu aripile albe și mari peste față.

Copil, mă ispitea enigma șanțului subțire
unde apune limba unui briceag. Și din care și răsare!
De nu s-ar îngusta prea repede – și la fel de mult! – și crevasa
dintre mine – cel ce sunt – și viața mea următoare...

Mă sâcâie tot mai clar tristețea unor cuvinte
destrămate, treptat, în silabe liliachii –
și nu mai știu unde voi fi pus magnetul
ce mă ținea, cusut de el, în oastea celor vii.

                       Incantații

Tot mai obosită linia – o linie, desigur, albă –
învățată să se țină peste tot după mine.
Sub acoperișul de iarbă verde al lumii
este, cum într-un album, de frumos și de bine.

Copil, voiam să pot să fac o tăietură,
cu briceagul meu în formă de pește de baltă,
în nesfârșita catifea a cerului albastru,
spre a vedea ce poate fi: în partea cealaltă!

Urechea ta, urzică, mai aude bărboasele joimărițe
rostind incantații prin poduri de case bătrâne?
Brândușă, dragă brândușă târzie, tu ce ai de spus
despre elegiile mele?: un jurnal, de fapt, în fărâme,

Și despre ocultele ceasuri când mă simt căutat,
înspre miezul nopții și tot mai de aproape,
de recile priviri atinse de strabism ale grotelor
și ale fiarelor – îmblânzite cu biciul – din horoscoape.

 

                         Amiază

Închid ochii și mă prefac într-un păr sălbatic
ce huzurește, eroic, de la rădăcină la creștet,
într-un peisaj cu dâmburi și mușuroaie de cârtiță.
Negre furnici cu aripi
alergând, grăbite, în sus și în jos, printre crăpăturile
– dând una într-alta – ale armurii în care sunt îmbrăcat,
iar jur-împrejur, în cele patru zări, doar liniște,
căldură
și miriști de grâu, de orz și de secară,
de cânepă, de in și de lucernă, liniște și căldură,
liniște și căldură,
sub albastrele întinderi suprapuse ale bolții cerești.
Sunt plin de crăpături și de furnici.
Un arbore cu frunzele îndreptate spre sud
și ramurile
– mai tinere decât frunzele – înspre miazănoapte.

                     Simbolice mustrări

Simt cum se apropie sfârșitul,
iar frica
de noul și cel din urmă început
este tot mai vitregă.

O aud ronțăind ca un șoarece
sub patul în care dorm:
aprind lumina și nu văd nimic.
Dau la o parte patul
și scot parchetul de sub el: nimic!

În sfârșit, adorm,
iar dimineața, în jurul patului, la trezire,
câțiva lăstari de vișin
(cu frunzele ca niște aripioare de fluture):

niște simbolice mustrări, în mod sigur,
pentru vina de a simți „abia acum
ceea ce trebuia să simt
înainte de a mă naște”.

                        Această viață

Ca un golan care vrea să-mi fure banii
mă tot urmărește un gând apocrif, de o vreme.
Treptat, aversiunea față de eșecuri se mai subțiază.
O amintire din ce în ce mai sărată: copilăria.

Și tu, tinerețe, scârțâind ca o ușa rămasă într-o singură balama,
un cal ajuns, la o răscruce, o reptilă....
A coborî pe sub crengile unei păduri sacre
spre sumbra și imaginara împărăție...

Duminica trecută, niște polițiști încă tineri
au întrerupt slujba de la biserica de lângă piață.
O pasăre ale cărei cântec este cântat de altă pasăre
(și într-o altă versiune
decât cea știută...): această viață!...........

mai mult....