GEO GALETARU
                                 

       OGARII MICI AI SPAIMEI 

cineva alungă simetria umbrei
am vorbit din nou despre fericire
în camere pe care nu ni le mai amintim

vom locui în toamna obiectelor
departe de nori și de aripa incendiatorului

erorile ca niște ciuperci impudice
pe pielea ostilă a veacului

cât adevăr conține această dimineață
care ți se așează pe chip
ca o lebădă neagră

ogarii mici ai spaimei
strivesc lumina sub ferestre



        CINEVA SE ÎNTOARCE ȘI SPUNE 

erau părți care stăteau în loc
apropierea ca un pod peste ape
și mâinile singure în calea lor
așteptând căderea lângă somn

apoi au venit incendiatorii
ca un popas în rugăciunea înaltă a ierbii
dincolo ziua se vedea întreagă
o armură ca o pasăre nevindecată

cineva se întoarce și spune: e seară
duminica se deschide ca o pădure
în jurul ei când marginile tac

respirația se-aude iarăși aici
ne-mbrăcăm în amiezi și rămânem

       O NOUĂ GRAMATICĂ

acesta e cuvântul magic
cu care deschizi corpurile înecaților
ia-l și du-l mai departe
pe străzile fără căpătâi fără dragoste

vei întâlni umbre ca niște mici continente albastre
litere pentru ploile care ies din pământ
asemenea degetelor ademenite de iarnă

o nouă gramatică a freneziilor de ieri
arsura unui viitor bântuit de întuneric
toate vor fi semne și te vor iubi
te vor adulmeca în zori

trebuie să știi ce să faci ce să spui
silabele vor veni peste tine ca fluturii


 
       UN GLAS ALBASTRU

călătorim
ca o iarnă care nu se mai vede

mâinile știu
mâinilevor declina întâmplarea și azurul
pe căile altui timp

ne întoarcem și spunem: acum
și iată oglinzile trecând fără vârstă
astăzi înveliți în aceeași noapte
inima ca un nor peste ape

cineva rămâne afară
la margine e vântul
depărtarea se umple de zăpadă

un glas albastru atinge viitorul



       DOAR LINIȘTEA FĂRĂ TIMP

orbi într-un drum de departe
aici și amiezile vin ca fluturii
ca un plâns de duminică

spune-i îngerului
cât de singură e pleoapa
celui care călătorește cu noi

doar liniștea fără timp
săpând în oase ca o apă grea
doar mâinile
ca un pământ care respiră

uneori ne locuiește o pasăre

mama aduce setea fântânilor
mai aproape
de casă