IVAN POZZONI

               BALADĂ LUI VILLON
     
Moartea are ochii tăi colorați de vară
dansează cu spânzuratul și poartă capete decapitate,
le spune sinuciderilor poveștile sale de iarnă,
că lacrima unei sinucideri poate stinge iadul.

Moartea adună flori din oasele uzate
din exodul creierelor și din orbitele perforate,
plantează flori de nufăr în stomacul omului înecat,
e o curvă, fragilă, la o petrecere de burlaci.

Moartea se căsătorește cu cadavrul victimei arsului
rămâne singura forță în afara logicii pieței,
îmbrățișează hiper-capitalistul, anarhistul, indiferentul,
fără să realizeze vreodată că nu este de nici un folos.

Strigăm viață și abolim moartea
mulți au încercat, cu sprijinul artei,
distras de daruri bogate și cotillón,
să desfiinţăm moartea şi să cântăm Villon.


            MONA FRIDA ZÂMBEȘTE

Am crezut că pornesc într-o viață de luptă,
bombardând lumea cu QWERTY-ul tastaturii mele,
îndreptând greșelile societății moderne târzii,
umbra unei valve scoase din matrița peșterii.

Simulând atacuri ale BCE pentru a sfida Re Cecconi,
suportând defăimările trollilor web precum Girolimoni
și capitulând în fața imposibilității de a reconstrui după cutremurul
artei metrice italiene, mă trezesc curățând colofonul, o nouă clismă.

Ai ajuns la clipa în care te întrebi ce înseamnă să studiezi și să nu ajungi la Bompiani,
transmiterea scrisului stă în mâna moartă a baronilor,
cu sentimentul de inadecvare de a fi un Barattieri la Adua,
dintr-o dată apare expresia serioasă a unui Chihuahua.

Mona Frida zâmbește, Mona Frida zâmbește
și viața se transformă în Cirque du Soleil,
unde rolul animalului este reciproc
în anarhia unui cățel saturnal.

Mona Frida zâmbește, Mona Frida zâmbește,
vrei să strigi “Heil!” lui Berlusconi,
habemus Fridam, latră tare la Sfântul Petru
și salută Membrii Parlamentului ridicând piciorul din spate.

                  (traducere: Constantin Severin)


                   TINITUS

Vocația este o Cruciadă trans-inurbană
și tu, rătăcind, fără să ai nici măcar o banană,
căci secretul succesului este să strângi din dinți,
jucând în filmul Pulbere de stele.
Nu poți să auzi vocile lumii
pe un teritoriu distorsionat de zgomot de fond,
ajungând, ca un kulak, între o seceră și o nicovală
virtuale, ca în Macondo din O sută de ani de singurătate.

Călătoreşti, în transhumanţă, cu un sentiment nepotrivit,
cutreierând lumea infernului ca un diavol bisulfuros,
pe cărbunii aprinși ai sociodramei actuale,
conștient că eşti o molie, nu o flacără.

Poate până la urmă vei descoperi ceva valoros, Doamne, o idee,
precum Cervantes, în pădure, pe Don Quijote și Dulcinea,
care să te smulgă dintr-o existență mută,
astfel încât să simţi bucurie şi într-o urnă.

                    (traducere de Ion Calotă)


           SOLDATUL NECUNOSCUT

Soldat, între cer și pământ,
pălărie pe cap,
uniformă aranjată ca un ou într-un coș,
ai mers repede, dihor vioi,
spre împrejurimile Caporetto.
Ai mărşăluit vioi în aerul dimineții
în pofte tremurătoare de ardoare adulteră,
fără măcar în treacăt să bănuieşti
că vei fi victima unei crunte licitații a vieții;
ai mers repede, fără umbră de tristețe,............

                (traducere de Daniela Toma)..........

mai mult........