MIHAI-ANDREI LAZĂR
                    

         Ochiul de veghe. Metope de Aurelian Sârbu –
                        între Cronos, Eros și Logos


     Volumul de versuri Ochiul de veghe. Metope, apărut în anul 2025, la Editura Waldpress din Timișoara, abordează trei teme fundamentale, descriind confruntarea ființei poetice cu tot atâtea experiențe umane definitorii: timpul, iubirea și creația artistică. Osatura poetică este concepută ca un triptic (Între ziduri de ape, Ieșirea din somn și Vremea zăpezilor), organizat ca variațiuni pe aceste trei teme.
Universul poetic apare pulverizat, redus la esențe, într-un fragmentarism care păstrează, însă, nostalgia totului, pe fondul imposibilității reflectării sale holistice, viziune alimentată de imaginea creației care și-a depășit Creatorul, ca și cum aceasta și-ar urma cursul, independent de voința divină care a zămislit-o: „la țărm/din corabie a rămas numai ancora/jumătăți de ceruri în zare/jumătăți de val la chindie/un neîncăpător demiurg –/lumină în cioburi murdare” (La țărm, p. 8).
     Eul poetic trăiește evadarea din semn, ceea ce presupune o dezidentificare de maniera tradițională de raportare la lume (i.e., prin învestirea semnului cu semnificație). Procedeul se dovedește artificial, inautentic, mimând o veritabilă cunoaștere. Astfel, cuvântul însuși, în întrebuințarea lui uzuală, convențională, devine un „semn”, un fel de platoșă care camuflează esența lucrului, mijlocind accesul la o cunoaștere iluzorie, ca ascundere a rostului ultim (imaginea „măștilor de carnaval”). De aceea, vocea lirică va fi în căutarea inefabilului, a prenoționalului, imaginile create primind rezonanțe stănesciene, prin secvența „joaca eternă a copiilor nenăscuți”: jocul intertextual trimite la celebrul „Tristețea mea aude nenăscuții câini/pe nenăscuții oameni cum îi latră.” (din poemul Cântec), ca celebrare a virtualului: „mi-e umbletul în afara cuvintelor […]/din locul meu microscopic/mă strecor în forfota măștilor de carnaval/să-mi fac clipa părtașă freneziei/prin evadarea din semn” (Semn, p. 9).
     Poetul are tentația marilor înălțimi și pe cea a marilor abisuri, imaginându-se ca punct nodal între impulsul ascensiunii și impulsul coborârii în adânc, între anabatic și catabatic: „între ziduri de ape/lasă-mi o pană de sprijin/între zbor/și prăpastie” (Între ziduri de ape, p. 11).
     

           
     Altă dată, poemul apare ritmat în termeni muzicali, circumscriind o impresionantă imagine a condiției umane ca ingenioasă orchestrare a destinului: „lumea-i o sumedenie de portative/și-o imensă orchestră//eu m-am cuprins într-o împletitură de sunete/strivită cu iuțeală/fără reluare” (Allegro, p. 12).
Vocea lirică se definește ca ființă liberă, dar își asumă și consecințele unei prea mari libertăți: „mi se năzare libertatea înșelătoare din fața oglinzii/nu și ispitele ascunse în smoala de sus” (Libertate înșelătoare, p. 19).
     Drumul ființei de la naștere la moarte este reliefat prin imaginea călătoriei, pecetluindu-i destinul de homo viator: „am fost înfiat/în tăcerea seminței//în dorul de ducă mi-e așezat locul –/cruce neliniștită/ între vremelnicia de-acum/și veșnicia de mâine//mă îmboldește starea de călător/deși am uitat să pășesc” (Tăcerea seminței, p. 22).
     Sintagma ochiul de veghe, care dă titlul volumului, circumscrie imaginea celui receptiv la mișcările zodiilor, preocupat să dezlege tainele universului și conștient că durata măsurată de ceasuri nu poate cuprinde măreția veșniciei: „nu se împacă umbrele vânătoare/niciun ceasornic nu le măsoară” (Axis mundi, p. 25).
     Poezia intitulată chiar Ochiul de veghe (p. 30) relevă portretul celui mereu atent la prefacerile lumii, în condițiile în care somnul, corelativul stării de trezie, cufundă totul în uitare, a cărei formă cea mai gravă este uitarea de sine. Trezirea apare ca un moment privilegiat, de maximă receptivitate la diversitatea fenomenală: „s-au năruit moartea și nașterea fătului/înainte de mamă și tată//somn și trezie s-au așternut/peste ziuă și noapte –/tăcere lipită peste gura-ntrebării//ci tu nu te strecura/prin mintea mea din spatele oglinzii/zvârle-mi ecoul pe fereastră/lasă-mi zorile înlăuntrul ochiului de veghe”.
     Relația cu timpul este una tensionată, în sensul că temporalitatea unanim experimentată în universul profan este percepută ca limitantă și insuficientă în raport cu vocația eternizării, asumată de ființa de carne: „pășind pe-o punte instabilă/inventez un prezent/negându-l pe cel de ieri/amăgindu-l pe cel de mâine/într-un joc de intersecții//în morile de vânt s-au cuibărit păsări de noapte –/se scurge un timp dezacordat//n-am zare aproape” (Joc de intersecții, p. 83).
     Poezia lui Aurelian Sârbu reclamă un cititor cultivat, familiarizat cu o paletă (largă) de lecturi, pentru a descifra numeroasele trimiteri livrești topite în țesătura poemelor: vocea lirică se identifică mereu cu imaginea marilor călători din literatura lumii: acesta este când un Gulliver rătăcind prin „țări liliput” (Din exil, p. 65), cuprins de un sentiment de inadecvare și având conștiința înaintării ineluctabile spre moarte, când un Eneas care, în călătoria sa inițiatică, de erou civilizator, se vede nevoit să renunțe la iubiri pasagere („la țărm îmi ațin calea didone livide” – ibidem), când un Odiseu hoinărind pe mări și care nu va găsi niciodată calea de întoarcere la soția sa, Penelopa, la căminul protector, fiind captiv într-o stare de așteptare prelungită la infinit: „corabia mea nu va ajunge la țărm//nu-i nimeni pe punte/să-mi dea nume/să mă strige/să mă trezească/.........

mai mult....