DORIN ȘTEFĂNESCU

                             ECOUL TĂCERII

                               (inima și cuvintele)
                                              

    „Cea mai importantă temă a poeziei, dacă nu cumva chiar singura, este cuvântul”.
                                    Mircea Petean                           

     Nu am ales întâmplător acest subtitlu, ce reia un vers dintr-un poem, pentru însemnările pe marginea volumului Poemele Anei, de Mircea Petean.¹ Nu atât deoarece cuvântul este rostit cu inima, iese din inimă, cum se spune, cât mai ales pentru că el este inima, fiind al inimii care cuvântează şi scrie poemul. Ceea ce singularizează discursul poetic al lui Mircea Petean, așa cum aflăm în volumul menționat, dar și în altele din care voi cita, este o continuă căutare nu atât a rostirii pline de sens, ci mai degrabă a modului în care sensul ajunge la rostire, din golul tăcerii care pune început, la care se întoarce odată împlinit și dăruit, ca înspre o veșnic repetabilă posibilitate de reîncepere și înnoire. Să remarcăm mai întâi că acest cuvânt ajuns în pagină e mai mult decât ceea ce se lasă spus spre auzire, căci „cuvântul nu se rosteşte – / se în-fiinţează”; ceea ce înseamnă că modul apariţiei sale nu ţine în primul rând de natura sa rostitoare, ci mai degrabă de ajungerea sa la fiinţă, de noutatea pe care o pune în vedere. Iar cuvântul ia fiinţă aşa cum ar lua lumină din propria-i ivire, se dă pe sine în lumea poemului, cea mai bună dintre lumile posibile, căci e singura în care el se poate naşte, fiind doar aici cu adevărat acasă.
     Poezia lui Mircea Petean este o celebrare a cuvântului care, luând fiinţă, se revarsă în cuprinsul primitor al poemului, află albia rostirii, se înfiinţează şi creează. Iar dacă, uneori, se simte numai „cenuşa cuvintelor pe limbă”, ceea ce nu se mai poate rosti nu e o mărturie a cuvântului defunct, ci a celui trecător şi mistuitor, care lasă după sine urma arderii sale. „Aş vorbi despre urme”, spune poetul, ca şi cum ceea ce i se dă spre vorbire ar ţine mărturisirea trează, ar vorbi în continuare chiar şi în ştergerea oricărei puteri de numire. Subtilă, în aceste poeme, este frecventa alunecare de la celebrarea amintită, a naşterii cuvântului, la oficierea unui ritual al amuţirii, al topirii în chiar ceea ce nu se poate spune.

Dar nu e acesta însuşi rostul poeziei – rostirea sa lăuntrică – , de a lăsa mai mult nespus decât spus, de a „vorbi despre un anume sfârşit”, atât de anume încât lasă loc urmei, urmării?         Cuvântul e surprins între aceste două instanţe ale sale, între izvor şi vărsare, început şi sfârşit al putinţei de a fi. Dar nu e un sfârşit care închide, aşa cum cuvântul obişnuit se închide şi piere în ceea ce spune. Cuvântul viu al poemului rosteşte chiar şi după ce toate cele ale lumii au amuţit, sau mai ales atunci, în absoluta vacuitate şi eclipsare a sensurilor mundane. Ce înseamnă, de pildă, că „vorbele cu paşi uşori/ rostuiesc respiraţiei preajmă” sau că „umblă ca o mână-n somn cuvântul”? Nu depun acestea mărturie despre viaţa unui cuvânt ce se spune discret, abia auzit, în ritmul respiraţiei la rându-i neauzită, al somnului legănat de o mână nevăzută? În poem, totul se naşte şi sfârşeşte sub zodia unui cuvânt ce rosteşte în trecere și tăcere, ivind imagini în mişcare, crâmpeie de sunete. Mai degrabă discontinuităţi fragile, articulări frânte, fracturi de limbaj care tocmai ele conferă, paradoxal, forţa de expresie a acestor poeme.
     Cuvântul inimii – cordial – iese din necuvântul celor care nu ajung la rostire pentru a sfârşi în necuvântul care îi poartă urma, prezenţa vie ca temei al poemului. În acest loc roditor, totul vorbeşte, se preschimbă în cuvântare, ia fiinţă în lucrul care ia cuvântul: „chiar sub ochii noştri pădurea/ (...)/ se metamorfoză în cuvânt”, fructul ploii se pârguieşte „în lumina acelui cuvânt”, toate se aşază „sub streaşina acelui cuvânt”, „sub acoperişul în formă de Δ al acelui cuvânt”. Un loc dat spre locuire, căci doar poposind aici înţelegerea dă de înţeles, supravegheată de nimbul de lumină al cuvântului, de bolta misticei delte care îi deschide orizontul. Aici, într-adevăr, în adâncul de lumină al inimii, toate devin volatile, uşoare, cuvinte cu aripi,² neîmpovărate de gravitaţie, eliberate din „muşuroaiele de cuvinte” fabricate pentru a fi comunicate. Asistăm la o miraculoasă prefacere care dă sens facerii: „cuvintele se făceau albine în zbor”, ca şi cum ceea ce se spune aspiră la mai mult decât ar face-o spunerea însăşi. În vârtejul acestei transformări, cuvântul se revarsă spre înaltul care îi absoarbe mierea.
      Printre cele mărunte şi umile, doar inima reprezintă temeiul creşterii şi al zborului. Creaţia poetică pune aici în lumină sensul, nicicând abolit, al celor aparent nesemnificative, virtutea marginii de a pune început. Nu putem vorbi, în poezia lui Mircea Petean, de marginalitate ca de un câmp umbrit al fiinţei, de făptura descentrată a lucrurilor. Marginea vorbeşte prin sine, căci acolo se adăposteşte cuvântul cu adevărat poetic. Nu în nucleul central al rostirii pline este sălaşul său, în sensul împlinit al celor deja spuse, ci în marginea spunerii, cea care stă între nespus şi spus, ca într-o prespunere deja arătătoare, în sensul pieziş al preagolului. De acolo, din prevenirea sa originară („colosal nu e cuvântul în sine ci ceea ce-l prevesteşte”) prinde a răsuna cuvântul, „cheamă din marginea/ ceea”, „de dincolo de marginea marginii”.³ Şi atunci marginea nu îşi rosteşte decât golul, absenţa prezentă, deci „o absenţă plină” de libertatea posibilului.
     O poezie a posibilului, acesta ni se pare a fi rodul creaţiei lui Mircea Petean. E prea puţin? Dar nu stă tocmai în posibil temeiul nevăzut al tuturor orizonturilor, mănunchiul din care se desprind drumuri înspre toate zările?.........

mai mult.........