ADRIAN BADEA
                      
                

                      Despre mirabilul medieval

Résume :
Le merveilleux médiéval, au moins jusqu’à l’apparition des travaux de Jacques Le Goff sur l’imaginaire, était une catégorie de seconde main, survécu dans l’ombre de l’éclat « intellectuel et moderne » du fantastique. Il commence, peu à peu, à susciter l’intérêt, et l’œuvres apparu sur le merveilleux, à partir de Jacques Le Goff à nos jour, d’une part, lui donnent la place qu’il mérite, et d’autre part, lui donnent une nouvelle dimension par rapport au fantastique : les chercheurs du fantastique lui avaient donné une image assez négative, c’est-à-dire qu’ils l’avaient plongé dans le domaine de l’infantile et de l’illogique. Ainsi, nous avons proposé que dans les lignes suivantes nous suivions cette nouvelle voie et sachions, en termes généraux, ce qu’est le merveilleux médiéval et, en même temps, d’où il vient. Et peut-être prouvons-nous, d’une manière ou d’une autre, que le Moyen Âge n’est pas seulement une période de ténèbres pleine de maladies, de misère, de mort et d’inquisition.
Mot-clé : Moyen Âge, le merveilleux, l’imaginaire, civilisation.
 

     La fel ca majoritatea civilizaților, și poate mai mult decât altele, civilizația din evul mediu a fost fără îndoială fascinată de orice se apropie de supranatural și uimitor; fascinație și, totodată, interes care a stârnit reacții la nivel religios, estetic și chiar științific. În ceea ce privește domeniul mirabilului, problematica adusă în discuție este constituită, în linii mari, de granițele dintre natură și supranatură, dintre sacru și profan, dintre esența divină și esența demonică.
      De-a lungul istoriei omenirii, Creatorul — cunoscut și sub denumirea de Dumnezeu — și a sa putere divină putea să acționeze în mod supranatural, adică să facă minuni, iar oamenii puteau fi ori martori ai acestora, ori admiratori ai minunilor, adică ai faptelor, care-i uimesc fără a fi miracole. Această problematică de a face o distincție clară între miracolul, cu caracter supranatural, și minunățiile, cu caracter natural, i-a preocupat în timpul evului mediu pe clerici, gânditori și chiar oameni simpli. Față de puterea divină, diavolul, într-un mod mai perfid, putea crea magii cu ajutorul intermediarilor săi tereștri (vrăjitoare, zodiaci, ghicitori) sau (așa cum i-am denumi în zilele noastre) press-agent, fără a mai lua în considerare cohortele sale din Infern. În acest sens, civilizația evului mediu a mirabilului pune în discuție raporturile oamenilor cu Dumnezeu, cu natura și cu diavolul sau, mai degrabă, într-un mod paradoxal, amestecă obiectele admirație și venerației cu obiectele pierzaniei, pentru a verifica, pe de o parte, distincția dintre real și adevărat, iar pe de altă parte, distincția dintre iluzoriu și fals.

      
      Ca de obicei, e necesar, parafrazându-l pe Jacques Le Goff, să ne confruntăm cu vocabularul de care ne servim cu vocabularul societăților istorice pe care le studiem, întrucât e vorba:
     „[...] pe de o parte, de a ști ce înțelegem noi astăzi prin mirabil și, pe de altă parte, de a determina cum înțelegeau și cum exprimau oamenii din evul mediu ceea ce numim noi astăzi mirabil”.
     Din punct de vedere al disciplinei (în ceea ce privește mirabilul), nici în latină, nici în limbile vernaculare nu exista un termen care să desemneze concret o categorie estetică, științifică ori mentală să se fi numit „mirabilul”, „miraculosul”. În literatura din timpul medieval, mirabilul nu era un gen așa cum este cazul în zilele noastre. Occidentul medieval, în măsura în care ne referim la cultura savantă, ce era făcută, în majoritate cazurilor, de clerici, foloseau termenul latinesc mirabilis. Totuși, accepțiunea „mirabilului”, unde în zilele noastre se consideră că este vorba de o categorie (fie că vorbim de o categorie a spiritului, fie de o categorie a literaturii), clericii din Evul Mediu, precum și cei care se formau sau se informau prin intermediul lor (oral sau scriptic), considerau că e vorba de un univers, dar un univers de „obiecte”, ci nu o categorie.
     Se pune, de asemenea, problematica etimologică a vocabulei: latinescului mirabilis îi găsim, inițial, o rădăcină mir (miror, mirari), ce implică, într-o măsură sau alta, natura vizuală, adică (așa cum remarcă Jacques Le Goff) aduce în discuție un întreg „studiu” asupra priviri:
     „Aceste mirabilia nu se limitează însă la lucruri pe care omul le admiră cu ochii, în fața cărora cască ochii de mirare, ci referirea la ochi existentă la origine, importantă după părerea mea, indică tocmai faptul că un întreg imaginar se poate organiza prin apelul la acest simț, simțul vederii, cu ajutorul unor imagini și metafore vizuale. Dacă ne gândim la lucrarea din 1962 a lui Pierre Mabille Le miror du merveilleux (« Oglinda miracolului »), suntem tentați să facem o apropiere foarte semnificativă pentru Occidentul medieval între lat. mirari, mirabilis «minuni» și fr. miror « oglindă » (cuvântul se traduce în latină prin speculum, dar limbajul dialectal restabilește unele înrudiri), împreună cu tot ce poate reprezenta un imaginar și o ideologie a oglinzii”.
     Dincolo de etimologie, tot la nivelul vocabularului, se pune o problema foarte serioasă, pe care nu putem să o excludem: în spatele limbii savante (latina) — limba utilizată de clerici atât în predică, cât și în scris — și, cronologic vorbind, apar, după ea, limbile populare și vernaculare, ce nu ezită să oferă o formă mirabilului. O cercetare asupra mirabilului din lumea medievală nu trebuie să excludă aportul acestor limbi, întrucât ele evoluează și devin limbi literare. În franceza veche, merveillos (acesta apare deja în Cântecul lui Roland, spre 1080: La bataille est e merveillose e grant...) sau merveillable, face ca persoana, obiectul, fenomenul, într-un singur cuvânt, substantivul la care se referă să intre în categoria mirabilului. Cu toate acestea, cel mai important termen din câmpul semantic al mirabilului este fără îndoială forma feminină a substantivului minune (merveille), pe care îl regăsim în textele hagiografice ale literaturii franceze medievale, adică în Alexie, omul lui Dumnezeu („Vie de saint Alexis”), prin 1050, cu echivalențe în alte limbi autohtone ale creștinătății: merviglia în italiană, maravilla în spaniolă, marvilha în portugheză, Wunder în germană, wonder în engleză. Față de limbile romanice și clasice (fără a lua în considerare exemplele amintite din limba germană și, respectiv, engleză), în limbile slave, aceeași vocabulă ..............

mai mult.........