|
Dar înainte de ciudata lumină a începuturilor, când se crăpa de ziuă în univers – a existat Cuvântul, fără de care nimic n-ar fi venit la viață/în ființă: Cuvântul-Dumnezeu. „Căci El zice și (ce zice) se face...”
După ce desparte lumina de întuneric, apele de uscat, Creatorul constată, legat de creația Sa, că „toate erau bune” și de folos. Iar creatorul mai mic, cel de astăzi, poetul, așijderea.
La sfârșit, își face un bilanț de etapă, care – întâmplător? – coincide cu cel al Mântuitorului: la 30 de ani (la care se adaugă trei ani și jumătate), după o peregrina-re prin „pădurea întunecată” a lumii, dantesca selva oscura, își începe lucrarea, pentru că s-a făcut „ziuă în viața mea, a răsărit soarele și mi-am regăsit calea”.
Așa începe peregrinarea prin lume a poetului, ca în acest parcurs genezic. Și așa se desfășoară acel „înain-te de cuvânt” al cărții (când a fost... ce?). Și abia acum putem intra și noi în pădurea de semne a cărții.
Întâlnirea cu Zeul
De vreo 10-12 ani, mai cu seamă de când păstoreș-te și revista „Actualitatea literară”, Poetul Nicolae Silade este bine cunoscut în peisajul literaturii române. El, cât și temele sale, dintre care dragostea este pe primul loc.
Dragostea erotică, pământească/mundană, cât și dra-gostea divină – agape. Poetul este „veșnicul îndrăgostit”, dar de cele mai multe ori de... femeia lui Eminescu: „copia imperfectă a unui prototip irealizabil” (cum scria în manualul nostru de clasa a X-a).
Fiindcă altfel, după cum îl cunoaștem noi, e un bun familist. Dintre motivele cultivate de poet – și neremarcate de critici - ne-a atras atenția cel al zefirului, întâlnit în primul ciclu al cărții pe care o analizăm, ciclul eon:
„spune-mi tu zefire tu care treci abătut/ peste viața mea veche suflând ușor/ ca într-o lumânare spune-mi tu care treci/ prin moarte cârmind spre lumină/ spre o viață nouă...” (eon VII); „acum iată se-ntoarce zefirul/ și zori de ziuă nouă se arată” (eon II); „mereu sihastru, ascultând/ doar foșnetul zefirului printre frunzare...” (eon IX).
Un alt motiv aprop(r)iat, propriu poeziei lui Nicolae Silade este Zeul (noi l-am transcris cu majusculă, pentru că e vorba chiar de Zeul Zeilor/Domine Deus). Chiar cu El și fulgerul său – „Jupiter Tonans” - începe ciclul EONilor:
„întâlnire cu zeul glasul său mai puternic ca tunetul/ m-a trezit de din somnul cel negru al morții/ și fulgerul său o clipă mi-a luminat/ în depărtare calea...” (eon I).
În doctrina gnosticilor – una dintre ele, că sunt foarte multe – un sens al „eonului” este îngerul, ca interme-diar între lumea lui Dumnezeu și cea a oamenilor. ,...............
|
