Cornelia Alexoi-Shili

                                                                                                              

Web Design

 

                                    Cornelia Alexoi-Shili

                              
    
CORNELIA ALEXOI - SHILI

 

 TROPOTELE AMINTIRILOR ÎN ORAȘUL IUBIRII
                         

                         (fragment de roman)
 


     — Suntem un cuplu magnific… Nu-i așa? spuse Alain din nou, după ce schimbară un salut călduros cu portarul și pășiră grăbiți în holul palatului.
Eliza îi zâmbi stânjenită, dar, observând că tânăra de la recepție, când îi ceruse cheia, în loc s-o chestioneze în legătură cu însoțitorul ei, le surâse amândurora cu multă bunăvoință, se gândi și ea că, probabil, formau un cuplu fermecător, care nu putea stârni decât simpatie.
Apoi, arborându-și pe fețe – ca o flamură – nerăbdarea, înce-pură să urce scara largă, în nuanța cafelei cu lapte, pentru a ajunge la apartamentul Signature, de la etajul al doilea.
Eliza adora aceste trepte din marmură, ce o făceau s-alunece, printr-un fel de tunel al timpului, direct în lumea imperială franceză, cu întregul său arsenal din L'art de vivre. Lumina strălucitoare a candelabrelor de cristal, spațiul generos, somptuozitatea mobilierului (încrustat parțial cu monograma familiei Bonaparte) ce îmbina tradițiile franceze cu cele asiatice, o determinară, încă din primele clipe ale sosirii ei acolo, să se simtă de-a dreptul privilegiată. Ba mai mult, părea că se întorsese-n cadrul magic din copilăria sa, unde-și petrecuse doar câteva săptămâni dintr-o vacanță de vară, însă amprentele acestuia îi rămăseseră întipărite-n suflet pentru totdeauna…
Avea doar vreo cinci anișori, când părinții o trimiseseră într-o tabără organizată la un castel din Transilvania. Fusese foarte amărâtă la plecare. Totuși, odată ajunsă acolo, nu se mai putu concentra decât asupra frumuseții acelui loc, atât era de diferit de tot ceea ce văzuse până atunci… Un parc imens, înțesat de pini albaștri, înconjura castelul (care se oglindea în lacul cu nuferi albi, străjuit de statui cuibărite sub pletele sălciilor). Emoția cea mai puternică o stăpânise însă la vederea holului grandios… Era căptușit cu lambriuri din lemn și dominat de o scară amplă, în spirală. Candelabrele uriașe îl scăldau într-o lumină feerică, iar ea-și imaginase că se afla chiar la palatu-n care descinsese Cenușăreasa, pentru bal.

Amintirea aceasta o purtă către o alta, mult mai edificatoare pentru devenirea ei, așa că zâmbi înduioșată, în timp ce-alunecă din nou pe toboganul trecutului…
Tot în jurul vîrstei de cinci ani, într-o zi, la grădiniță, educatoarea le proiectase filmul „Cenușăreasa”, al lui Walt Disney. Conduita colegilor săi față de celebrul personaj fusese, în unanimitate, cea avută de toate generațiile de dinaintea lor. A ei, însă, se deosebise întru totul.

       
Astfel, nu făcuse decât s-o certe pe celebra Cenușăreasă, fiindcă nu părăsise casa-n care era atât de rău tratată. O dojenise chiar că-și pierduse condurul și că, așa, ajunsese la mâna prințului (tot un stăpân), în loc să caute soluții pentru a sta pe picioarele ei. Totuși – conform opiniei ei actuale – era și un mare sâmbure de adevăr în cele gândite atunci: fetele epocii moderne se mulțumesc tot mai puțin cu rolul pasiv, trasat de vechile povești.
Revenind la realitate, Eliza îi aruncă lui Alain o privire intensă, ca și cum ar fi vrut să descopere, chiar atunci, rostul întâlnirii cu el, în puzzle-ul existenței sale.
Bărbatul îi răspunse cu un zâmbet enigmatic, apoi continuă să se uite, admirativ, în jur.
— Văd că-ți place și ție acest hotel, comentă ea, râzând. Te bate gândul să te muți și tu aici, pentru o vreme? adăugă râzând, dându-i un bobârnac peste braț.
 — Pe mine mă bate doar gândul de a-ți închina ție viața mea, replică el, sărutându-i repede un obraz. Așa că, vreau să aflu cât mai multe despre tine, ca să știu cum pot să-ți fiu pe plac. Pentru moment, spune-mi ce te-a făcut s-alegi acest hotel.
— Tu de ce crezi că l-am ales? întrebă Eliza, gâfâind ușor, căci oboseala acelei zile începuse să-și spună cuvântul.
 — Știu că aici a fost, înainte, reședința prințului Roland Bonaparte, nepotul fratelui împăratului Napoleon. După cum arăți, nu m-aș mira să-mi spui că ești prințesă, dar...
— Nu, nu sunt prințesă, răspunse Eliza, râzând. Sunt o simplă fată din Estul Europei, al cărei personaj istoric favorit este Napoleon. Tenacitatea lui m-a impresionat încă din anii adolescenței... Deci, am citit despre el... tot ceea ce mi-a căzut în mâini. Când m-am hotărât să vin la Paris, de ziua mea, mi s-a părut firesc s-aleg acest hotel.
— O fată simplă, din Est, care conduce o afacere de succes? pufni Alain în râs, strângându-i cu gingășie mâna.
Eliza îi aruncă un zâmbet fugar, însă nu-i mai răspunse... Ajunseseră în dreptul ușii apartamentului ei, iar emoțiile începură s-o copleșească de-a binelea.
„Fato, se pare că ți-ai cam pierdut mințile, astăzi!”, o apostrofă vocea interioară, în timp ce vârî cheia în broască. „La treizeci de ani, ar fi trebuit să ai ceva mai multă înțelepciune, dar te comporți mai rău decât în anii adolescenței! Ce liniștită ai fi fost acum, dacă n-ai fi intrat în toată dandanaua asta!”
Observând încetineala cu care deschisese Eliza ușa, precum și umbra ce i se așternuse pe chip, Alain îi sărută creștetul capului și-i spuse aproape șoptit, de parcă s-ar fi temut să nu stârnească iar vreun val de opuneri, din partea ei:
— Draga mea iubită scumpă, ești în siguranță cu mine. Destinde-te, o îndemnă el, prinzându-i obrajii în mâinile lui mari, dar delicate, ca ale unui pianist. Suntem, în sfârșit, doar noi doi.
Eliza încercă să-și ascundă tulburarea printr-un zâmbet larg, însă nu avu curajul să-l privească în ochi. Nu mai simțise nicicând o emoție asemănătoare. Era un amestec ciudat de teamă și sfială, de extaz, dar și de vinovăție.
Așadar, după ce închise ușa în urma lor și inspiră adânc, îngăimă tulburată:
— Simte-te ca la tine acasă.
Apoi, observând că i se înmuiaseră genunchii, se așeză în cel mai apropiat fotoliu.
— Te iubesc. Ah, cât te iubesc! suspină Alain, lăsându-se să cadă într-un fotoliu vecin. N-am fost niciodată mai fericit ca acum! adăugă extaziat, sprijinindu-și capul de ........

mai mult........

[HOME] [DESPRE REVISTA] [REVISTA] [Frank Wedekind] [Andrei Zanca] [Miron Kiropol] [Mirela Roznoveanu] [Mircea Petean] [Diana Carligeanu] [Muzeul diasporei] [Nicolae Silade] [Magda Ursache] [Radu Ciobanu] [Delia Muntean] [Adrian Munteanu] [Kocsis Francisko] [Mircea Pora] [Serban Chelariu] [Rosemarie Haines] [Dan Danila] [Dan Damaschin] [Ilse Hehn] [Caliopia Tocala] [Alexandru Jurcan] [Soril Miavoe] [Geo Galetaru] [Clelia Ifrim] [Elena Abrudan] [Cornelia Alexoi-Shili] [Paula Barsan] [Petru Iliesu] [Damaschin P.-Buia] [Sorin Finchelstein] [Viorel Ploesteanu] [Laurian Lodoaba] [Stefan Jurca] [Aurelian Sarbu] [Fabian Soberon] [Rodica Raica] [Rainer M. Rilke] [Katharina Kilzer] [Heinz Uwe Haus] [Bianca Marcovici] [Fl. Smarandache] [Victoria Comnea] [Remus V. Giorgioni] [Renate Done] [Herbert-W.Muehlroth] [Adrian Badea] [COLECTIA] [BIBLIOTECA] [CONTACT] [REDACTIA] [IMPRESSUM] [LINKURI UTILE]