FABIÁN SOBERÓN


                           ALINA DIACONÚ

Scriitoarea Alina Diaconú locuiește la Buenos Aires, într-un apartament vechi, lângă Muzeul Național de Istorie. Se plimbă des prin Parque Lezama; în fața copacilor înalți și deși își amintește de grădina mare a casei sale de pe strada Traian numărul 108, din cartierul Hala Traian, din București. Am cunoscut-o pe Alina la ea acasă și acolo mi-a spus că s-a născut în România, înconjurată de plopi înalți, stufoși, ca cei pe care îi contemplă, fermecată, în Parcul Lezama.

Alina vorbește o spaniolă rafinată, condimentată cu un accent care vine de departe, nu este un accent propriu-zis ci o melodie ce dansează, atinsă poate de limba română. Uneori are în minte cuvintele limbii materne, româna, dar cu greu vorbește în acea limbă, a devenit o limbă asociată copilăriei. Limbajul rămâne în profunzimile memoriei, ca picioarele pe fundul apei, ca în copilărie. 

Româna este o limbă străveche, cu sonorități excepționale, cu urma fantomei romane, din îndepărtatul Imperiu. Roman, România.

Într-o după-amiază, o prietenă din școala primară, pe care nu o mai văzuse de zeci de ani, i-a scris un email și i-a povestit că își amintea de nopțile pe care le-au petrecut împreună,  în copilărie, la București. Prietena ei avea părul lung, ondulat și blond. În mesajul ei a evocat un Crăciun în care Alina, părinții Alinei și o femeie care lucra pentru ei, din Transilvania, au sărbătorit împreună.

Alina mi-a povestit că într-o noapte era singură în apartamentul ei și vântul mișca vârfurile tăcute ale copacilor din parc. Și-a făcut un ceai foarte fierbinte; s-a ars puțin la limbă. Surprinsă de durere, a spus câteva cuvinte în limba română și inima i-a bătut mai repede. Apoi a tăcut. S-a așezat în fața televizorului pentru a-și potoli bătăile inimii și apoi s-a întins pe pat.

Avea o carte pe noptieră. S-a uitat la ea, a deschis-o, a citit o pagină și apoi a adormit. Casa părintească din România a reînviat  în amintirea ei albastră. În vis, ușile casei erau deschise, orașul era gol, părăsit. În centrul casei era o masă goală. Pereții erau prăbușiți, de parcă ar fi fost distruși de un uragan sau de o bombă.

Părinții ei vorbeau în română. Ea a vrut să participe la conversație, dar cuvintele nu voiau să iasă. A încercat să vorbească, dar o muțenie neobișnuită i-a legat limba; se simțea paralizată și voia să asculte ce spun părinții ei. În mod ciudat, nu auzea ce spuneau, de parcă cineva ar fi redus volumul gurilor care se mișcau.

S-a trezit. 

Alina Diaconú scrie în fiecare zi. S-a așezat la calculator și a notat câteva cuvinte. Primul lucru pe care l-a scris fără întreruperi a fost o propoziție în limba română. Tocmai își redobândise limba.

Silvana Medici este o avocată argentiniană care locuiește în Italia jumătate din timp, și cealaltă jumătate în Tucumán. Într-o călătorie pe care am făcut-o cu familia mea prin Europa de Est (cu escale în orașe poloneze, românești și maghiare), Silvana mi-a făcut cunoșință cu o avocată română care lucrase la filiala firmei de avocatură din București, România. Era o femeie scundă, slabă, blondă, cu pielea foarte albă, cu ochi pătrunzători și albaștri. Silvana s-a gândit, pe bună dreptate, că o întrevedere cu colega ei româncă m-ar ajuta să scriu o cronică despre timpul petrecut la București.

Ne-am întâlnit într-un bar din centrul istoric. Avocata îmi vorbea în engleză, și eu răspundeam cu greu în limba lui Shakespeare. Pornind de la ce i-a spus Silvana, mi-a spus povestea crezând că aș putea să o scriu. Într-o dimineață, în timp ce era la birou, a primit un telefon neașteptat. Era vocea unui bărbat. S-a prezentat. Din cauza vitezei cu care vorbea, ea nu-l înțelegea. Bărbatul a continuat să vorbească și ea a rămas uimită. Se exprima într-o limbă indescifrabilă, cel puțin până în acel moment, și i-a cerut să nu răspundă, dar și-a continuat discursul. La un moment dat conversația a devenit tensionată. Ea a vorbit în engleză și bărbatul nu a răspuns în engleză, a continuat în acea limbă ciudată. Ea, stânjenită, a închis telefonul.

La prânz i-a spus povestea Silvanei Medici, așa cum mi-a spus-o și mie în cafeneaua din București.
Mi-a povestit că unul dintre strămoșii tatălui său se născuse în Argentina. Acest bărbat îi citise câteva povești în spaniolă și încercase să o învețe acea limbă îndepărtată. Ea a repetat câteva cuvinte, dar cu timpul le-a uitat.
În acea noapte, epuizată, s-a întins pe pat cu gândul să doarmă. Înainte, a deschis cartea pe care o avea pe noptieră și a citit o pagină. În timp ce făcea asta, i-au venit în minte cuvintele de neînțeles pe care le rostise bărbatul de la telefon. Imediat, a avut o revelație: bărbatul vorbise în spaniolă. A adormit ușurată, simțind că a descifrat o enigmă.
În vis a văzut o fermă într-o câmpie întinsă. Părinții ei erau într-o cameră. Vorbeau o spaniolă de la țară. Apoi a văzut un semn verde cu litere albe cu numele satului. Se afla în pampa argentiniană. A dedus că ferma aparținuse părinților săi și că ea era o fetiță. În timp ce asculta conversația părinților, a vrut să participe, dar nu a putut. Cuvintele nu voiau să iasă. Ceva sau cineva o împiedica să vorbească.
S-a trezit. S-a spălat pe dinți și s-a îndreptat spre birou. A început să scrie. Voia să lase mărturia visului într-un caiet. Primele cuvinte au ieșit în spaniolă.
Avocata română se numește Alina Diaconú și locuiește în cartierul Hala Traian, pe strada Traian nr.108, în București, România

        Traducere din spaniolă: ANDREEA VIERU