ICU CRĂCIUN
                                             
            
                          BOALA UITĂRII

                          (piesă într-un act)

Personajele:
                         Mama
                         Fiica
                                     Actul I

Mama: Ce bine îmi pare că ai venit!
Fiica: Mamă, așa nu se mai poate! Gândește-te cât de greu mi-e mie să fac naveta Paris-București, tur-retur, de două ori pe lună. Să știi că te duc la mine, în Franța, acolo te voi putea îngriji mai bine…vei fi sub ochii mei.
Mama: Nici să nu te gândești. Eu vreau să mor în țara mea! Știu că-ți sânt o povară, dar n-am ce-ți face!
Fiica: Regret că nu te-am luat cu mine, când m-am măritat cu Jaques.
Mama: De-ar fi trăit Karla, nu ți-aș fi cerut să vii așa des la mine. Ea, sărmana, a fost ca un înger păzitor pentru mine, dar și pentru tine. Ei ne-am împărtășit și necazurile și bucuriile. Avea o fire deschisă și sinceră, dar a luat drumul veșniciei prea devreme. Cu serviciul meu, am uitat de masă, de casă, dar, mai ales, de tine. Ea te-a crescut, ea ne pregătea mâncarea, ne schimba așternuturile... A fost cea mai devotată ființă pentru noi. Eu am fost cam absentă din viața ta, deși meritai să fiu mai mult timp cu tine.
Fiica: Îți bag guvernantă, în locul ei, dar nu vrei. Măcar să ai cu cine să schimbi o vorbă.
Mama: Îți sânt recunoscătoare că îmi vrei binele, dar nu vreau pentru că niciuna nu o va putea înlocui pe ea. Prefer să mă duci la un azil înainte ca mintea să-mi fie afectată. Știi că și mama mea, de fapt, bunica ta, a suferit de boala uitării și nici eu nu voi scăpa. Deci, e vorba de un caz ereditar, cauzat de prezența unei gene dominante. Știu cât de epuizant a fost atât fizic, cât și emoțional, îngrijirea mamei. Numai pe mine mă dorea lângă ea, deși, în ultimul an de a trece în lumea drepților, nu mă mai recunoștea. Ceva se stinsese înlăuntrul ei. Vorbea dezlânat și avea tulburări de comportament care te speriau. Schimbarea lenjeriei, îmbrăcarea sau spălarea ei au fost floare la ureche. Cel mai greu mi-a fost până am învățat să-i anticipez schimbarea stărilor, cum s-o liniștesc și cum să-mi echilibrez supărarea și stresul.

   
Boala asta este degenerativă. Eu nu voi putea fi îngrijită la domiciliu. Nu există un tratament eficace ori un medicament care să oprească evoluția ei. Cred că știi asta.
Fiica: Dar eu voi fi cea condamnată că n-am fost în stare să te îngrijesc. E vorba de responsabilitate morală, mamă!
Mama: Gândește-te cum va fi când nu mă voi putea ține bine pe picioare, n-o să mai pot ridica brațele, auzul și văzul vor slăbi și nu voi avea judecata de azi! Voi fi o legumă, o pacoste nu numai pentru tine, ci pentru toți din prejma mea. Atunci se va trage cortina piesei pentru mine… E drept, nu sânt eu prima și ultima care a suferit de boala asta păcătoasă. Uite, Cioran, Charlton Heston, regina Iuliana a Olandei, Ravel, Reagen, Margeret Thatcher, Bruce Willis și câți or mai fi fost pe lumea asta ca ei au avut-o.
Fiica: Dar n-ai fost încă diagnosticată. Poate că te sperii degeaba.
Mama: Când voi fi, va fi prea târziu. Voi fi o fotografie deloc măgulitoare. De-aș semăna cu tata. El s-a stins cum și-a dorit: în somn, n-a deranjat pe nimeni, n-a zăcut la pat.
Fiica: El a fost bun și deștept și plin de umor, atât ca actor, cât și ca scriitor. El m-a făcut să mă îndrăgostesc de limba franceză și să n-am prejudecăți. El m-a vinde -cat și de impulsivitate, și de nerăbdare. Câteodată, îi simt prezența lângă mine.
Mama: Și de la mine și de la tatăl tău ce ai moștenit?
Fiica: Simțul răspunderii, curățenie, corectitudine în relațiile cu semenii…
Mama: Nu știu când va debuta, dar, cu siguranță, își va face apariția. La vârsta mea, e pe drum. Sunt conștientă că va veni mai devreme sau mai târziu. Când voi repeta aceeași propoziție de mai multe ori să știi că mi-a bătut la ușă. Astea sunt primele simptome. Deocamdată, îmi pot controla mintea și trupul.
Fiica: Ei, lasă nu te mai gândi la asta. Văd că ești lucidă și ai logică. Ce mai vrei? Nu ți s-au stricat resorturile gândirii! Bucură-te că poți să citești și să scrii chiar dacă te mai ustură ochii.
Mama: Acum da, dar, cu timpul, voi deveni o dementă senilă, capricioasă și imprevizibilă și nu îmi voi găsi cuvintele pentru noțiuni simple exact ca mama. Săr-mana, nu știa cum să se îmbrace, cum să închidă și să descuie ușa cu cheia ori nu voi ști ce obiecte sunt în casă și, mai grav, nici cum o cheamă. Uita săraca cine este, uita unde se află, uita drumul spre casă. Avea halu-cinații, credea că este persecutată și, mai rău, abando-nată. Ce fel de conexiuni se făceau în capul ei? Nici nu vreau să mă gândesc.
Fiica: Cum de eu nu-mi amintesc?
Mama: Atât eu, dar mai ales Karla te-am ferit cât am putut să asiști la astfel de scene.
Fiica: Îmi aduc aminte doar că nu mă recunoștea, nu știa încotro să meargă și din când în când devenea agitată.
Mama: Mă strânge în spate când îmi amintesc. Draga mea, mânca lucruri nealimentare, făcea gesturi obsce-ne și își satisfăcea nevoile fiziologice direct pe dușu-mea, ba și în prezența altor persoane. Doamne, când mă gândesc: oare așa o să ajung și eu? Acum pot face calcule în cap, pot gândi abstract, dar mai târziu? După cum vezi, deocamdată, am proprietatea cuvintelor, dar cum va fi după ce va sosi clipa fatidică?
Fiica: Nu vorbi așa, mamă, că mă sperii. Mintea nu-ți este în derivă, ești mai lucidă decât mine.
Mama: Oare, voi fi agresivă atât fizic, cât și verbal? Uite, nu-mi amintesc ce am făcut ieri, dar am amintiri din timpul copilăriei și poți constata și tu: sânt când apatică, când iritabilă. Sânt îngrozită.
Fiica: Oricum vei fi, eu tot te voi iubi............... 

mai mult....