Paul Sarbu

                                 Sarbu-Paul

      

                  PAUL SÂRBU

 


               NOAPTEA CAILOR SALBATICI*


      O firmă de mezeluri din Italia, puse ochii pe caii crescuţi în semisălbăticie, în pădurile din inima Deltei, pentru preţul de nimic cu care se înţelesese să-i achiziţioneze. Cu această afacere fuseseră de acord atât autorităţile locale, care voiau să strângă ceva bani la bugetul comunal dar şi băştinaşii, dornici de câştig. În general, localnicii împărţeau caii în două categorii: cei de lângă casă, care le uşurau viaţa şi pe care-i iubeau din tot sufletul, cu care-şi făceau toate muncile zilnice, şi cei aşa-zis „sălbatici”, adică cei din pădure, care se înmulţiseră necontrolat, ducând la deşertificatea parţială a Pădurii Lethea... Despre cei din urmă, oamenii spun că „sunt altceva”. Nu au milă de ei, îi privesc ca pe o marfă, în ciuda mitului şi prieteniei de secole dintre om şi cal...
Această temă a cailor sălbatici se dezbate la şedinţa ordinară a Consiliului local, într-o sală a căminului cultural. Primarul stă la prezidiu pe un fotoliu roşu, împreună cu consilierii locali şi cu diverşi reprezentanţi ai unor instituţii oficiale sau ONG–uri. Primarul comunei se ridică în picioare, în faţa sălii pline cu săteni, şi începe:
     - Stimaţi concetăţeni, stimaţi consilieri locali, stimaţi invitaţi!... Ne-am adunat azi ca să hotărâm prin vot, în şedinţă publică, soarta „cailor sălbatici” din comună. Fiind o chestiune vitală pentru noi, am considerat că această decizie nu trebuie să atârne numai pe umerii consilierilor locali şi ai primarului! Vom derula aici întregul film al întâmplărilor recente, care au făcut să vuiască întreaga ţară, iar reprezen-tanţii instituţiilor oficiale şi trimişii diferitelor ONG-uri, aici, de faţă, îşi vor prezenta argumentele pro şi contra şi, în final, vom lua o hotărâre democratică ce va reflecta voinţa majorităţii cetăţenilor comunei noastre!...
Din sală se aude o voce:
     - Să stârpim caii!...
 

                                                          
De la prezidiu, Kabalinov, reprezentantul organizaţiei pentru drepturile animalelor (O D A), îi răspunse:
    - De ce să-i stârpim!? Suntem în secolul douăzeci şi unu!... Nu mai suntem în evul mediu!... Vreţi să-i torturăm şi să-i masacrăm?... Sunt fiinţe nevinovate ale lui Dumnezeu!... Ne-am adunat aici, ca nişte oameni sau ca nişte măcelari - să-i masacrăm?!...
     Primarul intervine:
   - De ce să-i „masacrăm”? Ce, pornim noi război împotriva cailor? Eventual, hotărâm să-i livrăm către abatoare... Câştigă şi cetăţenii, câştigă şi primăria un ban... De trei luni n-am luat salariile, primăria e aproape în faliment.
Anul ăsta, conform unui algoritm guvernamental ce include densitatea populaţiei şi suprafaţa comunei, noi, în aceste locuri izolate, nu primim bani de la bugetul statului decât cât să ne ajungă salariile pentru câteva luni... Suntem o zonă de subzistenţă, fără profit economic... De când s-a desfiinţat ferma piscicolă, oamenii nu mai au unde să lucreze, nu putem beneficia de fonduri europene din cauza numărului mic de locuitori, nici turismul nu-l putem dezvolta pentru că nu avem infrastructură – nu avem drumuri pe uscat şi nici alimentare cu apă... De aceea ar fi binevenit un câştig material pentru toată lumea.
...Pe de altă parte, problema trebuie rezolvată democratic, având consimţământul majorităţii cetăţenilor! Trebuie să recunoaştem că fără caii ăştia, satul poate supravieţui, fără pădure, nu!...
     Cele spuse de primar sunt întărite de Silvestru, reprezentantul directiei silvice Tulcea:
     - Aşa e! S-au înmulţit ca dracii prin pădure!... Acum sunt vreo trei mii... Vă daţi seama, dacă un singur cal roade într-o zi de iarnă scoarţa de pe un singur puiet – şi, se ştie că, dacă a ros coaja copacului, acesta se usucă! - într-o singură zi de iarnă dispar trei mii de plopi, stejari sau frasini... Dar ştiţi foarte bine că un cal distruge tulpina a zeci de puieţi înt-o zi... Vă daţi seama ce dezastru!...
      Din sală, Tarhon, un sătean milos, cu frica lui Dum-nezeu spuse:
    - Văd că nu piere pădurea... Cresc alţi puieţi... Trăiesc şi caii, trăieşte şi pădurea... Are Dumnezeu grijă...
  Silvestru îl repede:
    - Dumnezeu a avut grijă până acum! De acum înainte trebuie să avem şi noi, oamenii, grijă! Altfel, peste un an vor fi patru mii de cai, peste doi ani cinci mii şi aşa mai departe, iar pădurea dumneavoastră va fi tot mai mică! După estimările noastre, peste alţi douăzeci de ani nu va mai fi deloc! Şi atunci, ştiţi ce se va întâmpla?!
    - Ce?!, întreabă curios, scărpinându-se-n cap, Noroşeanu, sătean care susţine că dusese un adevărat război 
..........

mai mult.....

Web Design

 

[HOME] [DESPRE REVISTA] [REVISTA] [Miron Kiropol] [Magda Ursache] [Letitia Ilea] [Iulian Boldea] [Liviu Ioan Stoiciu] [Ion Neagos] [Traian Stef] [Doina Popa] [Liviu Antonesei] [Clelia Ifrim] [Radu Ciobanu] [Mircea Petean] [Dan Florita Seracin] [Eugen Dorcescu] [Daniela Radu] [Victoria Comnea] [Nicolae Iuga] [Dinu Virgil] [Ela Jakab] [Dan Anghelescu] [Julien Caragea] [Dan Chiriac-Kyre] [Viorel Dadulescu] [Mihaela Albu] [Vasile P. Tomoiaga] [Aurelian Sarbu] [Nicolae Coande] [Sonia Elvireanu] [Dana Gheorghiu] [Iulian Chivu] [Boris Marian] [Geo Vasile] [Christel Ungar] [Carolyn M.Kleefeld] [Petru Hamat] [Hans Dama] [Mirel Brates] [Aurel I. Brumaru] [Mariana Moga] [Victoria Milescu] [Valeriu M.Ciungan] [Paul Sarbu] [COLECTIA] [BIBLIOTECA] [CONTACT] [REDACTIA] [IMPRESSUM] [LINKURI UTILE]