Paul Sarbu

                                                                                                              

Web Design

 

                                        Sarbu-Paul-150x150                                                                         

                  

                      PAUL SÂRBU


                         SAMKA, DUHUL APELOR


     În noaptea de Anul Nou, Humbri, atras ca de o chemare a destinului, porni pe la unsprezece noaptea spre grindul Samka, fără să-i pese de Lila care purta cu greu sarcina. Se duse să vadă locul unde probabil plănuia un sacrificiu „pe altarul al duhului Samka”. Ştia că va trece printre tufe de cătină or sălcii desfrunzite. Bătea un vânt dinspre nord, dar luase cu el o sticlă de spirt. Fu atras ca de un magnet de altarul unde bunică-sa, Gheboasa, chema în noapte, în singurătatea crivăţului, duhul întunecat al Samkăi, care se întrupa, luând, fie chip bărbătesc, cu care coabita şi încheia legăminte între două lumi sau chiar trup femeiesc, cum i se arătase în vis lui Humbri. Mai aflase de la Daria că el, Humbri, fusese menit duhului, ca primul urmaş pe linie bărbătească, dar că ea, Daria, nu voise în ruptul capului să ţină o astfel de făgăduială „drăcească”. Spera din partea duhului o vindecare miraculoasă, căci simţea crescând în el o nouă tumoare, de care nu le mai spusese nici Dariei nici Lilei. …O simţea înăuntrul lui cât un pumn, arzându-l neâncetat ca un tăciune aprins, ziua şi noaptea, treaz sau beat, într-un loc pe care-l simţea cu precizie undeva lângă ficat. Ştia că e condamnat, că nu mai are nici o scăpare, că în zadar se cununase şi încercase să ceară ajutorul cerului unde i se promitea scăparea doar pe lumea cealaltă, iar el voia să-şi prelungească viaţa în lumea aceasta şi ar fi făcut orice pact, şi-ar fi vândut sufletul Samkăi, numai să fie ceva adevărat în tot acest ritual…
     Humbri umbla prin japşe privind cum se zvârcoleşte Calea Laptelui deasupra, ca un balaur, intrând şi ieşind din nori, târându-şi solzii şi scoţând uneori capul de şarpe cu ochii înstelaţi şi înveninaţi, urmărindu-l de parcă ar fi vrut să-l prindă ca pe o gânganie ca să-i sugă sângele ori ca pe un şoarece ori o nevăstuică ce se pitea după popândocii de rogoz de care se împiedica mereu. Humbri mergea şerpuit şi aiurea, era beat şi-i era teamă să nu se învârtească în cerc. Obosit se aşeză pe un popândoc privind de după un lan de stuf . Simţi sub el colţii drăceşti ai unor cornaci, ştia că oamenii deltei îi mănâncă, desfăcu cu dinţii aceste fructe, scuipă coaja lemnoasă şi ronţăi miezul dulce ce conţinea grăsimi, apoi rupse nişte tulpini de papură, desfăcu coaja şi mestecă rizomii amintindu-şi că, fiind copil, îi ronţăia ca pe nişte acadele. După ce-şi mai potoli foamea, auzi suflul îngheţat al crivăţului prin stufărişuri, privi din nou cărările întunecoase ale cerului, pline de hârtoape şi gropi ce duceau mai degrabă în iad, în pământul morţii, al tuturor sfârşiturilor şi mai trase un gât de spirt. I se păru că doar aici pe pământ îşi mai poate prelungi viaţa şi, fără să mai pregete, porni iarăşi în căutarea Samkăi, a altarului negru al bunică-sii spre care mergea nesigur, ca spre o amânare a morţii.

      
Mări şi grăbi paşii ca un pelerin spre un templu al întunericului, privind arterele cerului, din care se scurgea peste lume un sânge întunecat, simţind cum se îndrepta pe drumeaguri ce şerpuiau chiar în sufletul său, spre părţi magice ale creierului pe care oamenii nu mai umblaseră de mii de ani, de care se îndepărtaseră cu frică şi de care el se apropia cu speranţă, aşa cum făcuse la întrunirile sataniste din trecut. Simţea că se îndreaptă nu spre grindul Samka, ci spre adâncimi întunecate, poate spre vremurile sălbatice în care oamenirea se închina la şerpi.
După ce trecu peste ochii hipnotici, îngheţaţi a două ghioluri şi apoi peste panglica unei gârle, ca un parazit intestinal al bălţilor, Humbri privi din depărtare duna cimitir a strămoşilor lui, ce scânteia argintiu sub nisipul stelar, privi grindul fostei vrăjitoare, unde aceasta vieţuise în urmă cu un sfert de veac, loc de care şi astăzi se fereau oamenii, considerându-l al Întunericului, al Răului. Acea gârlă îngheţată, ce încolăcea grindacul, îi păru lui Humbri graniţa dintre două lumi, dintre cea a oamenilor de azi şi cea a duhului Samka, a împărăţiei lui de sute de ani, a trecutului fără sfârşit şi fără moarte, i se păru chiar o trecere spre gropile şi subteranele minţii lui , înspre o hrubă, o peşteră, adâncă şi plină de stalactite, a sufletului, pe care însăşi omenirea o părăsise de milenii. 
     Humbri păşea la miezul nopţii, la cumpăna dintre ani, parcă spre o altă lume. I se părea că intră fără întoarcere, din lumea oamenilor în lumea spiritelor, că se întoarce cu mii de ani în noaptea timpului şi a istoriei, pe o vreme uitată şi patronată pe atunci de spirite. Pe de altă parte timpul acela i se părea a fi prezent în hăurile din creierul lui, unde nu există decât un prezent continuu, doar acoperit de uitare şi îngropat adânc, un prezent atins de amintirea unei realităţi apuse şi îndepărtate. Lui însă, cel mai puternic i se păru acel apus de demult, în sufletul omului lui cel de azi, un prezent ce mai licărea doar ca nişte tăciuni în care, dacă sufli cenuşa veacurilor, aprinzi şi reînvii o realitate demult uitată. Humbri mai sorbi o dată din sticla cu spirt şi păşi, slăbit şi uscat sub bătaia stelelor ce scăpărau intermitent printre păienjenişul şi putregaiul norilor. Duna cimitir se mărea pe măsură ce se apropia de ea. Din coliba Gheboasei nu rămăsese nimic în afara unor pietre şi acelea risipite. În apropierea dunei-cimitir, unde se mai păstrau încă oasele strămoşilor lui, fiinţe ce populaseră grindurile în urmă cu zeci de ani, înainte de a fi obligaţi de comunişti să le părăsească şi să se aşeze în sate, se mai vedeau ruinele vechiului altar al bunicii lui, Gheboasa, pe care-l construise în proslăvirea duhului apelor, Samka. Urme ale altarul, păgân mai dăinuiau în parte, deoarece fusese construit din piatră adusă  din apropierea fostului lagăr de deţinuţi politici din deltă, de la Periprava.
     Humbri simţi cum îi bate inima când puse palma pe piatra ce lucea argintiu sub stele, piatră cărată de bunică-sa. Mai trase un gât şi aprinse o ţigară. Privi duna de aproape şi văzu tufe de buruieni uscate, pâlcuri de mărăcini şi arbuşti desfrunziţi. Dincolo creşteau sălciile şi gârla îngheţată ce înconjura grindacul. Pe acolo, spunea legenda, se căsătoriseră ca în balada Mioriţa, având ca martori luceferii şi sălciile, bunică-sa Gheboasa cu pustnicul Arsene, legătură ce durase până la moarte fără a încheia vreun act la primărie…
Mai întâi făcu un foc din vreascuri uscate, de salcie, îl înteţi şi-l auzi cântând ca nişte aripi de lebădă în văltoarea crivăţului. Apoi începu să aşeze piatră pe piatră, să reconstruiască pereţii după vechile urme de temelii. Mai aruncă lemne ca să se dezgheţe pietrele , să le poată dezlipi una de alta şi încetul cu încetul grămada de pietroaie luă forma unui adăpost. .......

mai mult........

[HOME] [DESPRE REVISTA] [REVISTA] [Kurt Tucholsky] [Nicolae Silade] [Jack Hirschman] [Stefan Ghilimescu] [Mirela Roznoveanu] [Andrei Zanca] [Magda Ursache] [Kurti Laszlo] [Radu Ciobanu] [Dan Damaschin] [Dumitru Chioaru] [Ioana A. Dragomir] [Remus V.Giorgioni] [Marieva Demetrescu] [Paul Sarbu] [Caroline Carver] [Alexandru Jurcan] [Maria Postu] [Stefan Marinescu] [Camelia Oprita] [Hans Sahl] [Constantin Tanase] [Tadeusz Rozewicz] [Fernando Gill Villa] [Carlos Aguasaco] [Oscar Limache] [Fernando S. Torres] [Helmut Krausser] [Ciprian Vestemean] [Mihaela Pasat] [Nicolaie Adam] [Gabriel Todica] [Daniel T. Moran] [Alexandru Cazacu] [Mihai Eminescu] [Paul Leibovici] [Laurian Lodoaba] [Andrej v. Amady] [Werner Goebl] [Tatiana Ernuteanu] [COLECTIA] [BIBLIOTECA] [CONTACT] [REDACTIA] [IMPRESSUM] [LINKURI UTILE]