|
Amintire
Îmi aduc aminte de o biserică străveche,
izolată,
la ceasul în care aerul devine portocaliu
și fiecare voce se năruie
sub bolta cerului.
Erai obosită
și ședeam pe o treaptă
ca doi cerșetori.
În schimb sângele clocotea
de mirare văzând
fiece pasăre strămutându-se într-o stea
pe cer.
Frunze
Câți au plecat...
Câți.
Ce a rămas.
Nici măcar
respirația.
Nici măcar
zgârietura resentimentului
ori mușcătura
prezenței.
Toți au plecat
fără urmă.
Așa cum
vântul nu lasă nicio urmă
pe marmura peste care trece.
Cum nu lasă
umbra urmă pe trotuar.
Cu toții dispăruti
într-o încețoșare de praf.
Un murmur de voci surde,
aproape ca niște frunze artificiale
în spatele ferestrelor.
Frunze
pe care doar inima le vede
și pe care mintea nu le crede.
Gând mărunt al antimetafizicului
O idee mă înghimpă,
nătâng ca și un trandafir.
După noi nu mai este nimic.
Nici măcar nimicul,
care ar fi deja ceva.
Auroră
Iubirea mea, în aburii unui bar
în zori, iubirea mea, ce iarnă lungă
și ce amorțire așteaptându-te! Aici
unde marmura e gheață în sânge, până și
ochiul știe de răcoare, acum în rumoarea
însingurată dincolo de chiciură
eu cel care urăsc tramvaiul, care-și .................
Traducere si prezentare: EUGEN D. POPIN
|
